A trebuit, asadar, ca viitoarea gazda a Jocurilor Olimpice din 2008 sa fie desemnata China, pentru ca problema Tibetului, expediata undeva intr-un plan secund, sa reocupe scena principala a actualitatii internationale si sa zgandare constiinta morala a politicienilor planetei.
Calugarii tibetani, sprijiniti de populatie, au iesit pe strazile capitalei istorice Lhasa sa manifesteze impotriva stapanirii chineze, si lumea occidentala a fost obligata sa-si reaminteasca poate ceea ce ar fi preferat sa uite si anume ca tibetanii, in singuratatea lor istorica, de nimeni protejata sunt departe de a se resemna intr-un status quo care le ameninta grav identitatea.
Aceasta pare sa fie miza principala a conflictului care a opus in ultimele zile o populatie neinarmata contra redutabilei masini militare si politienesti chineze. E un conflict a carui vechime este mai mult decat milenara.
Tibetul, un imperiu infloritor intre secolele al VII-lea si al IX-lea, cuprinzand regiuni intinse din centrul Chinei si din nordul Indiei, a avut pana in secolul al XIX-lea o istorie framantata, plina de conflicte si presarata de invazii din partea vecinilor chinezi, mongoli sau nepalezi. Dalai Lama (Guru-Ocean de intelepciune), nume generic al conducatorilor religiosi ai Tibetului, apare investit cu atributii de lider national, in secolul al XVII-lea.
In secolul al XIX-lea, au aparut in jocul geopolitic asiatic puterile europene, Rusia, interesata in expansiunea ei catre centrul Asiei, si Anglia, dominanta in India. Rezultatul a fost ocuparea temporara a Tibetului de catre englezi in 1904, refugierea lui Dalai Lama in Mongolia si apoi, incheierea mai multor conventii de pace intre toate partile interesate: rusi, chinezi, englezi, tibetani. In conventia anglo-rusa, se stipula ca Tibetul se afla sub suzeranitate chineza si ca englezii, se angajeaza sa nu trateze cu Tibetul decat prin intermediul guvernului chinez.
Dalai Lama s-a intors in Lhassa in 1908, dar nu pentru mult timp, intrucat China a invadat din nou Tibetul in 1909. Dalai Lama s-a refugiat de asta data in India. A revenit in Tibet trei ani mai tarziu dupa ce guvernul imperial al dinastiei Qing a fost inlaturat si inlocuit cu un guvern republican.
Tibetul s-a proclamat independent si garnizoana chineza s-a predat autoritatilor tibetane. Dar independenta nu a fost salutata de comunitatea internationala, ba, mai mult, prin conventia anglo-chineza de la Simla din India in 1914, s-a preconizat divizarea Tibetului in doua zone: Tibetul inferior si Tibetul exterior. Tibetul exterior urma sa se afle sub administratia lui Dalai Lama, iar celalalt, sub administratia chineza, Dalai Lama nepastrandu-si decat functia de sef religios. Oricum, tot Tibetul, inclusiv partea administrata de tibetani, trebuia sa se afle sub suzeranitate chineza. Independenta tibetanilor, fara sa fie protejata de tratate internationale, devenea astfel o realitate fragila si chiar iluzorie.
China nu a semnat insa niciodata aceasta conventie din cauza granitei preconizate cu India. Ceea ce nu insemna ca renuntase la pretentiile ei legate de Tibet. (Politica actualului Dalai Lama, avand drept obiectiv doar autonomia, nu si independenta Tibetului se bazeaza insa pe ea).
Instaurarea regimului comunist a consemnat o reluare a actiunilor militare impotriva Tibetului si, in paralel, o organizare si o intensificare a opozitiei tibetane. Astfel dupa “eliberarea” Tibetului in 1950 de catre armata chineza, in 1956, a izbucnit in Litang, in sud-estul Tibetului o revolta populara care s-a extins, in doi ani, pe tot teritoriul tibetan. Consecinta a represiunii care a urmat, Dalai Lama, impreuna cu alti o suta de mii de tibetani, s-a refugiat in 1959 in India unde a infiintat un guvern in exil, activand dupa principii democratice. Victimele represiunii dintre anii 1956 si 1959 se numara cu zecile de mii. Lor li se adauga alte mii de militanti care de-a lungul anilor au fost condamnati la pedepse de 3 pana la 20 de ani de inchisoare. Ultima represiune violenta, in afara celei din zilele noastre, s-a petrecut in 1989: au fost 400 de victime in randul unor manifestanti pasnici.
In timp ce tibetanii din Tibet, Dalai Lama si guvernul sau din exil din India si numeroase organisme internationale denunta incalcarea drepturilor omului si desfasurarea unui genocid cultural in Tibet, autoritatile chineze se lauda ca ele au inlaturat relatiile feudale si au desfiintat serbia. Si de asemenea, ca au modernizat tara si economia. In privinta autonomiei, n-au nimic sa-si reproseze : nu exista nici o discriminare, tibetanii au aceleasi drepturi si obligatii ca toti ceilalti cetateni din restul Chinei.
Nimic nu e adevarat spun tibetanii. Pretinsa modernizare economica este mai ales o supraexploatare, in folosul Chinei, a resurselor naturale tibetane, iar respectarea autonomiei si lipsa de discriminare nu sunt decat vorbele frumoase sub care se ascunde un proces de uniformizare si de chinezificare a societatii tibetane, prin distrugerea reperelor ei culturale si spirituale. Astfel, de exemplu, autoritatile chineze au distrus Institutul budist din Serthar (provincia Siciuan) si au interzis afisarea portretelor lui Dalai Lama.