Faptele sunt cum nu se poate mai graitoare. Si, totodata, mai pline de neprevazut pentru viitorul apropiat.
Pe 10 martie, cu ocazia a celei de a 49-a aniversari a revoltei din 1959, cateva sute de calugari budisti au iesit pe strazile Lhassei si au manifestat pasnic impotriva ocupatiei chineze. Cu promptitudinea si brutalitatea cunoscute cu care orice regim comunist actioneaza cand este contestat, guvernul chinez si-a trimis trupele sa inconjoare manastirile si sa blocheze participarea calugarilor la manifestatii. Doi calugari au incercat sa se sinucida, ceea ce, asociat cu interzicerea manifestatiei de catre militari, a provocat mania populatiei. Astfel se face ca, in 14 martie, circa o mie de persoane au participat la o alta manifestatie care a degenerat in confruntare violenta, desi inegala, cu armata. S-au incendiat masini, au fost atacate magazine chinezesti, au fost agresati, din pricina frustrarii si a disperarii, unii cetateni chinezi.
Armata a tras, au fost zeci de victime, prezenta in Lhassa a fost total interzisa presei straine si chiar accesul la unele situri Internet a fost blocate in China pentru ca nimeni sa nu afle ce se petrece cu adevarat in “Republica Autonoma Tibetana”. Revolta s-a extins si in alte provincii locuite de minoritati tibetane.
Dalai Lama protesteaza zadarnic impotriva represiunii, indeamna la incetarea violentelor din partea manifestantilor tibetani, afirma inca odata ca guvernul lui nu doreste independenta Tibetului, ci doar respectarea unei autonomii largi si adevarate. El a amenintat chiar ca demisioneaza daca activistii radicali tibetani, preconizand independenta totala, intra intr-un ciclu al violentei care nu poate fi decat fatal populatiei tibetane.
Nu-i destul pentru guvernul chinez care-l acuza ca se afla in spatele tulburarilor, el si cu “clica” lui! Fireste ca daca i-ar sta in putere, l-ar transforma intr-un detinut politic, l-ar supune reeducarii, l-ar obliga sa recite entuziast catehismul marxist si sa-si batjocoreasca propria-i religie…
Exista insa un inceput de mobilizare internationala contra represiunii chineze. Daca Statele Unite s-au multumit, deocamdata, doar sa indemne la retinere, Berrnard Kouchner, ministrul de externe francez, a evocat la un moment dat ipoteza boicotarii jocurilor Olimpice. Era un punct de vedere mai curand personal. Opinia oficiala a guvernului francez si a presedintelui Nicola Sarkozy este ca boicotarea nu reprezinta o solutie practica, opinie impartasita si de alte democratii occidentale. Ineficienta unei asemenea actiuni ar fi fost demonstrata in 1980 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Moscova cand peste 60 de tari au refuzat sa-si trimita atletii in capitala sovietica. Protestul de atunci impotriva agresiunii din Afganistan nu a impiedicat trupele rusesti sa ocupe aceasta tara inca noua ani.
Oricum, chiar si in lipsa boicotului, criticile internationale sunt tot mai suparatoare pentru un regim care este alergic la orice forma de contestare.
Uniunea Europeana, Organizatia Natiunilor Unite sunt preocupate de agravarea situatiei, trimit mesaje de protest si cer incetarea represiunii, propun guvernului chinez negocieri cu exilatii tibetani. Exista, se pare, o asemenea posibilitate la care s-a ajuns in ultimele zile prin medierea primului ministru englez Gordon Brown. Dar unde incepe si unde se termina buna credinta a regimului comunist chinez ? Caci paralel cu intensificarea prezentei militare, cu aducerea de trupe si de material greu de razboi, in Lhassa si in toate zonele sensibile unde se afla minoritati tibetane, mass media chineza este alimentata doar cu mesaje, stiri si imagini menite sa irite coarda nationalista. Posturile de televiziune guvernamentale arata – cum se putea altfel ? – doar izbucnirile violente ale manifestantilor, ofera prim-planuri dramatice ale unor chinezi atacati, victime inocente ale politicii represive a conducatorilor lor. Rezultatul este ca majoritatea populatiei chineze, manipulata, aproba fara discernamant actiunile guvernului, printre sprijinitori numarandu-se chiar si oameni pentru care, altminteri, acest guvern “este o sleahta de banditi”.
E de crezut ca regimul comunist va cauta sa-l compromita pe Dalai Lama, incercand sa-i smulga concesii umilitoare spre a-l izola fata de ai lui si astfel sa-i anhileze reala putere si influenta spirituala si politica exercitata in Tibet. Exista insa o voce aparte in tot concertul de critici internationale, mai mult sau mai putin severe. Este vocea Rusiei. Pentru ea, scandalul Tibetului nu exista este vorba doar de “afaceri interne ale Chinei”!
Dar lasand Rusia la o parte sa privim fenomenul bulgarelui de zapada. Daca regimul comunist chinez va continua, inflexibil, sa privilegieze solutia fortei militare, a represiunii si a ignorarii protestelor internationale, atunci revolta tibetana poate deveni contagioasa, dezvoltandu-se in alte directii si cu alti actori, ceea ce ar avea urmari dezastruoase pentru imaginea si chiar pentru supravietuirea regimului comunist. Nationalismul e o coarda sensibila, dar imprevizibila. Istoria ultimelor decenii este plina de exemple ale unor regimuri totalitare si nationaliste care, supuse unei presiuni internationale concertate, si-au pierdut orice influenta asupra populatiilor lor, au cedat si in cele din urma s-au prabusit.
Exista totdeauna adevarul proverbului cu buturga mica si cu carul mare. Tibetul poate deveni o asemenea buturuga pentru giganticul imperiu comunist chinez.
