Cum ati reactiona daca, atunci cand sunati din timp sa comandati un taxi pentru aeroport, operatoarea v-ar spune agitata “eu va iau comanda, dar nu cred ca ajungeti. Nimeni nu stie daca se circula catre aeroport”? Mi s-a intamplat asta in ajunul plecarii mele catre Montreal, in chiar prima din cele trei zile de summit NATO organizat la Bucuresti saptamana aceasta.
Influentat de isteria generala care a cuprins intreaga Romanie in aceste zile de inceput de aprilie, m-am trezit la doua noaptea pentru a prinde avionul de 6 dimineata catre Frankfurt. Prima intrebare adresata soferului de taxi care astepta la scara blocului a fost despre starea traficului catre Otopeni. Soferul imi raspunde ca nu stie daca se circula si vorbeste ceva de niste rute ocolitoare. Il banuiesc ca vrea sa ma plimbe prin Bucuresti si, cu inima cat un purice, ii spun ferm sa o ia pe drumul cel mai scurt catre aeroport.
Asa cum banuiam, Bucurestiul era aproape pustiu. Insa, la fiecare colt de strada, echipaje de politie motaiau in asteptarea schimbului de tura, avand grija ca maidanezii bucuresteni sa nu se infiltreze pe culoarul unic, rezervat, chiar si noaptea, oficialilor NATO. Am parcurs cele cateva zeci de kilometri pana la aeroport trecand ca prin branza prin intersectiile pustii si gandindu-ma la isteria inutila generata de lipsa de informatii si de prostia romaneasca. In mai putin de 20 de minute eram deja cu bagajele in mana in fata terminalului de plecari de pe Henri Coanda. Pana la plecarea avionului mai erau mai bine de doua ore.
Pana la Frankfurt, am calatorit cu o cursa Lufthansa. Avion confortabil, personal superamabil, iar mancarea surprinzator de buna. De la Frankfurt, am urcat intr-un avion AirCanada, avand un sentiment ciudat de mandrie ca zbor iarasi cu o companie canadiana. Uitasem deja de bagajele pierdute la ultimul meu zbor cu aceasta companie.
Avionul a plecat de la Frankfurt cu mai bine de o ora intarziere, fara ca cineva sa ne spuna care este motivul. In acest timp, am stat la o coada imensa, unde ni se verificau cu atentie pasapoartele si biletele. Cand am urcat in sfarsit in avion, am constatat ca era ticsit de lume: arabi si evrei ortodocsi cu o droaie de copii zgomotosi dupa ei, imigranti cat cuprinde, romani asisderea, dar si cativa nemti si canadieni “de souche”. Nu-mi amintesc sa mai fi calatorit vreodata mai putin confortabil decat acum. Poate doar atunci cand am venit pentru prima data in Canada, ascuns, cu tot cu bagaje, in compartimentul trenului de aterizare de la avion… Just kidding.
Insa cea mai mare “distractie” a fost la vama canadiana. Primul semnal, pe care nu l-am prea luat in seama, a fost in fata ofiterului de la pasapoarte. De cand sunt plecat din Canada, ce am facut pe unde am fost, cu ce ma ocup in Canada, daca sunt sigur ca nu am la mine mai multi bani decat am declarat, daca nu am produse alimentare de declarat etc., etc.
Cand am ajuns insa la punctul vamal, m-au tras pe dreapta. De fapt, pe stanga. In fata mea, o tanara pe la vreo 25 de ani, quebecheza suta la suta, ma ia tare, in timp ce-si punea niste manusi albe ca la doctor: daca am in bagaje obiecte in care s-ar putea taia?
Unul cate unul, lucrurile mele au inceput sa fie expuse pe tejghea ca la talcioc. In bagaje, aveam un cartus de tigari pe care nu-l trecusem in declaratia vamala si mai multe pachetele cu diferite comisioane pentru prieteni: medicamente, ceaiuri, carti.
Dupa indelungi parlamentari, am platit vama pentru tigari de doua ori pretul achitat in Romania. Insa partea frumoasa abia acum urmeaza: ajuns acasa, m-am uitat de curiozitate pe factura primita la vama. Cu litere mici, documentul imi explica ca fapta comisa de mine constituie o infractiune vamala si ca acest lucru este consemnat in dosarul meu, ceea ce ar putea sa atraga asupra mea repercusiuni in viitor, implicit un control vamal mai riguros. In final, textul imi spune ca toate aceste lucruri mi-au fost explicate de ofiterul vamal numarul cutare…
Las la o parte faptul ca nu am fost in nici un fel avizat ca tigarile mele vor fi trecute la dosar, dar comportamentul vamesei a depasit cu mult limita unui simplu control vamal. Aveam in bagaje o spuma de ras cumparata de la Bucuresti cu doar cateva zile inainte de plecare. De ce nu am declarat-o? Cea mai tare faza a fost insa cand a ajuns la slapii mei, “ascunsi” intr-o punga de plastic de la Carrefour si cumparati in urma cu un an din Bulgaria. S-a uitat lung la ei, s-a uitat la mine, dupa care m-a intrebat: “De unde i-ati cumparat?”