Mai mult de 5 mii ani de istorie, peste 1 miliard 300 de milioane de locuitori, a treia tara din lume ca suprafata, a treia economie mondiala – acestea sunt cateva dintre principalele elemente ale sintezei care prezinta profilul Chinei in materialele de promotie elaborate de agentiile ei de comunicatie.

Trecerea de la regimul comunist utopic si aberant al lui Mao Tze-Dun cu politicile sale economice dezastruoase, la comunismul reformist si pragmatic al urmasilor lui s-a soldat cu o schimbare radicala a imaginii traditionale a Chinei.

In zilele noastre, socialismul de piata, cum isi denumesc chinezii propriul sistem politic, se poate lauda cu atragerea unor investitii straine cifrate la zeci si sute de miliarde dolari in economia sa foarte dinamica, cu crearea unei clase de mijloc de circa 15% din populatie care asigura o rata mare a consumului, cu utilizarea unor inalte tehnologii in informatica si-n comunicatii, cu metropole care nu sunt cu nimic inferioare metropolelor americane sau japoneze, cu un export de marfuri ce invadeaza, practic, toata lumea.

Exista fireste reversul medaliei, bine cunoscut de toata lumea: represiune, incalcarea drepturilor omului, coruptie exponentiala etc. Tocmai deaceea cand Den Xiao-Ping a liberalizat economia Chinei, mentinand in acelasi timp suprematia partidului comunist, pariul lui a parut multora pierdut dinainte. Cum poti avea o economie liberala, bazata pe concurenta si performanta intr-un sistem politic dirijist, sclerozat, preocupat inainte de toate de a-si pastra prin orice mijloace dominatia asupra societatii?

Este drept sa observam ca pariul acesta, cel putin pana de curand, parea castigator. Explicatia ar trebui cautata, probabil, in cauze interne si externe: pe de o parte, in cultul societatii chineze pentru stabilitate si continuitate – valoare fundamentala, mai de pret decat multe alte valori ale civilizatiei occidentale – si, pe de alta, in prudenta fortelor adverse din exterior pentru care masa demografica gigantica a Chinei reprezinta un factor de temperare. Nu se poate destabiliza o societate care reprezinta aproape o cincime din populatia omenirii fara mari riscuri, sociale si politice, incalculabile.

Calculul lui Den Xiao-Ping, dezvoltat cu aplicatie de conducatorii chinezi actuali, a parut si mai spectaculos in momentul cand China a fost aleasa sa gazduiasca Jocurile Olimpice de vara.

In buna traditie comunista, marea intalnire a sportivilor din toata lumea devenea o vitrina mondiala in care Partidul si Guvernul chinez puteau arata lumii numai ce voiau ele sa arate. O realitate fardata, euforica, patriotica, plina de optimism si fericire care trebuia, in plus sa demonstreze o forta si o siguranta de sine de nezdruncinat.

Pregatirea exemplara a acestei vitrine a devenit o prioritate nationala absoluta, una dintre sarcinile fundamentale ale propagandei guvernamentale. S-a initiat un vast program de constructii sportive, pe masura ambitiilor regimului, efectuat in regim de lucru de sapte zile pe saptamana, cu o mana de lucru platita cu salarii mai mult simbolice, program care s-a incheiat cu peste cinci luni inainte de deschiderea Jocurilor. S-au construit si reconstruit 31 de complexe sportive, printre care un stadion olimpic de o conceptie foarte originala cu aproape 100 de mii de locuri, o piscina revolutionara, supranumita “cubul de apa”, dotata cu o tehnologie de captare a energiei solare pentru a asigura incalzirea interirorului, un mare si sofisticat centru de control informatic al Jocurilor. Mai trebuie adaugate, printre “juvaerele” Beijingului terminate de curand si oferite vizitatorilor turnul televiziunii, care, privit de departe, pare un imens arc de triumf, precum si Opera chineza sub forma unui ou din sticla si de titan.

Intrucat Beijingul este un oras cu o calitate extrem de proasta a aerului, s-a hotarat inchiderea temporara, pentru timpul verii, a circa 200 de uzine poluante. S-a initiat, de asemenea, un program de controlare a precipitatiilor atmosferice pentru ca acestea sa nu perturbe desfasurarea unor probe olimpice. Autoritatile chineze sustin ca metodele lor de control a ploii functioneaza foarte bine.

In final, costul jocurilor olimpice chineze – circa 40 de miliarde de dolari – se prevede a fi cel mai mare din istoria olimpiadelor.

Toate auspiciile erau asadar favorabile pana in urma cu cateva saptamani pentru inceperea marii sarbatori olimpice in acea atmosfera de mare avant patriotic pe care comunistii asiatici stiu atat de bine s-o organizeze!

Numai ca, de atunci incoace, au reaparut pe scena problema Tibetului, protestele din lumea intreaga impotriva incalcarii drepturilor omului, apelurile la boicotarea Jocurilor Olimpice sau, cel putin, a ceremoniei de deschidere (la care conducatorii chinezi tin atat de mult) si, de la 24 martie, o flacara olimpica itineranta, care s-a dovedit de-a dreptul incendiara la Londra, Paris si pe continentul american, la San Francisco! Si ea facea parte, potrivit planurilor chineze, din vitrina…

Vitrina aceasta a crapat si miile de manifestanti pro tibetani si in favoarea libertatilor democratice in China au aratat inca o data lumii ce se afla dincolo de ea.