Ieri am mers cu metroul pe gratis. Poate ca nu as fi vorbit de treaba asta, care aproape sigur o sa vi se para banala, daca nu as fi citit in presa din tara despre cosmarul suferit de un grup de copii din Romania, plecati in vacanta in Franta.
Avand treaba pe undeva prin “down-town” Montréal, mi-am zis ca imi va fi mult mai comod sa iau metroul decat sa dau ture cu masina prin centru, in cautarea unui loc de parcare. Aveam prin buzunare un bilet de metrou, asa ca drumul pana-n centru nu m-a “costat” nimic. O ora mai tarziu, ma invarteam prin statia Square Victoria, in cautarea unui loc de unde sa cumpar bilet de intoarcere. Casa de la intrarea in metrou era inschisa, un automat de bilete era “hors service”, iar la chioscul alimentar din zona nu se vindea asa ceva. Ma uitam la oamenii care treceau pe langa mine, cu biletele pregatite pentru a fi introduse in automatele de la portile de acces, si ma intrebam ce-i de facut.
In cateva minute, nu mai eram singur: alte 3-4 persoane se plimbau dezorientate prin fata portilor de acces, nestiind cum sa rezolve problema biletelor. Atunci, ca din pamant, a aparut un functionar in uniforma albastra, care a deschis o poarta, invitandu-i pe oameni sa treaca pe acolo. M-am indreptat si eu in acea directie, cu banii in mana intinsa catre functionar, nestiind daca sa-i strecor in buzunarul lui sau sa trec mai departe fara sa platesc. Gestul angajatului a fost insa elocvent si am trecut mai departe, simtindu-ma putin vinovat ca nu platesc pentru cursa cu metroul catre casa.
Ceea ce m-a frapat insa cel mai mult nu a fost incidentul cu lipsa omului de la casa de bilete sau cu automatul care nu functiona. La urma-urmei, astfel de lucruri se pot intampla oriunde. Nici macar robotii japonezilor nu functioneaza fara gres, cred eu. M-a frapat insa fireasca trecere prin poarta deschisa de omul de la metrou a celorlalti montrealezi, fara sa schiteze macar un gest ca ar vrea sa plateasca. Eram singura persoana in acea postura ridicola, cu banii in mana intinsa catre tanarul care ma privea mai degraba absent. Ceilalti treceau de parca totul se desfasura dupa un tipic normal. Si chiar asa si era. La urma urmei, compania nu putea asigura vanzarea de bilete, iar oamenii se grabeau sa ajunga fiecare la treburile lui; prin urmare, functionarul si-a asumat, in numele companiei, greseala si i-a lasat pe oameni sa treaca fara bilet.
Diferenta dintre mine si ceilalti era ca eu veneam dupa mai bine de doi ani petrecuti in cea mai mare parte in Romania. M-am gandit imediat la ce s-ar fi intamplat daca scena descrisa mai sus s-ar fi petrecut in Romania. Nu am trait o asemenea situatie, dar v-o pot descrie cu o marja de eroare mai mica decat a sondajelor de opinie. Imagi nati-va in fata dumneavoastra o functionara cu figura acra si speriata ca seful va sterge pe jos cu ea daca scapa pe cineva fara sa plateasca. Ar trebui sa-l zariti in fundal si pe body-guard-ul cu bastonul in mana, cu sapca data pe spate sa i se vada dunga de pe frunte. Daca nu s-ar gasi rapid o modalitate de plata, ati sta acolo toata ziua, ca doar nu o sa calatoriti cu metroul pe gratis…
Nu exagerez. Firescul nu a intrat inca in cultura romanilor. Clientul nu este altceva decat un contributor financiar la bunastarea statului sau a patronului care vrea sa faca avere in primele sase luni de la infiintarea companiei. De aceea, atunci cand romanii ies din tara au nevoie de luni bune pentru a se adapta (sau readapta) normalului din tarile civilizate.
Zilele trecute, presa din tara a scris pe larg despre patania unor copii din Valea Jiului, aflati in excursie in Franta. Firma de voiaj care le-a organizat vacanta de 10 zile in Occident “a uitat” sa plateasca pentru cazare, la hotelul din Paris unde se facuse rezervarea. Suparat ca n-a primit banii, patronul hotelului a sechestrat autocarul cu copii in parcare, pana ce soferul a reusit sa forteze iesirea. S-a gasit apoi un motel ieftin, pe care copiii au fost nevoiti sa-l plateasca din banii lor de buzunar, astfel ca vacanta lor s-a dus pe apa sambetei.
Intorsi acasa, traumatizati de cele intamplate, copiii strigau aproape in cor ca nu mai vor sa mearga niciodata in Occident. In mintea lor, vinovatia pentru patania respectiva se impartea cumva in mod egal intre agentia de voiaj din tara, care le-a furat banii, si patronul de hotel care nu a reusit sa se aranjeze cumva cu soferul de autocar. Cand lucrurile merg cu dosul inainte zi de zi, ceas de ceas, cand viata cotidiana se bazeaza pe lipsa de reguli sau pe aranjamentele unuia sau altuia, ce mai poti intelege din firescul unei vieti din Occident? Cand totul este complicat si iti mananca ore bune din viata, de la plata unei facturi la utilitati, pentru care trebuie sa stai si cate doua ore la coada la posta (daca ai ghinionul sa nimeresti in pauza schimbului de tura) sau la compania de cablu, cum sa mai intelegi firescul unui mers cu metroul gratuit?