Fluturand sloganul „Omul este cel mai pretios capital”, comunitii adusi la putere de tancurile sovietice s-au impus prin teroare si masacru lasand in urma un munte de cadavre. Trupurile sfartecate apartineau detinutilor de constiinta, casapiti in infernul abatoarelor umane – malaxoare de natura luciferica, destinate suprimarii credintei.
Va prezentam un serial de colectie, despre ororile savarsite de tortionarii – calai asupra unor oameni ce se opuneau bolsevismului impus prin violenta.
Un exemplu edificator, a felului cum a fost distrus viitorul multor tineri, il gasim in traiectoria vietii lui Mihail Decebal Tudorica, un tanar entuziast din anii 50, plecat de pe meleaguri oltene.
S-a nascut la Orsova in ziua de 2 septembrie 1928, ca dupa un an, intreaga familie sa se stabileasca la Craiova. Obtinand bacalaureatul la liceul Fratii Buzesti, bucuria familiei a fost suplimentata de faptul ca Tudorica a fost admis la Facultatea de Drept din Bucuresti la 15 noiembrie 1947 si, un an mai tarziu, la Facultatea de Arhitectura, avand pe planseta o exprimare de exceptie.
Parintii se uitau la el ca la un astru, fiind singura lor speranta care le mai ramasese, deoarece Mircea, celalalt fiu, sublocotenent, licentiat in economie, cazuse eroic langa Don la 29 martie 1942.
In ziua de 28 octombrie 1948, cand abia implinise varsta de 20 de ani, Decebal Tudorica a fost arestat de Securitate pe scarile Postei Centrale din Craiova.
Incepea calvarul. Anchetele, din ce in ce mai dure, erau punctate prin mijloace specifice de celebrul locotenent Constantin Oanca, fost cizmar pe strada Madona Dudu. La 1 aprilie 1949, s-a pronuntat sentinta: cinci ani de inchisoare, suplimentati mai tarziu cu inca sase ani de temnita grea pentru vina ca facea parte din efectivele Tineretului liberal, acuzat de activitate subversiva.
De la Craiova a fost transferat la Aiud, Vacaresti, Pitesti, Gherla si in mai multe colonii de la Canalul Mortii, unde a muncit, a fost batut si a suferit de foame alaturi de colonei si generali invinuiti ca au luptat contra poporului frate sovietic.
La Aiud, i-a cunoscut pe arhitectul Joja din Bucuresti, pe Goga din Craiova, pe Dumitru Mociornita, fiul industriasului de imbracaminte din Bucuresti si pe multi altii. Comandantul inchisorii era Sile Constantinescu, un fost student in chimie, devenit celebru deoarece isi omorase parintii.
Ajuns la Pitesti, unde inchisoarea in forma de litera T era profilata numai pentru studentii periculosi noului regim, tanarul nou sosit a cunoscut toate metodele cumplite prin care se aplica teroarea reeducarii. Din documente, rezulta ca in martie 1949 se aflau peste o mie de studenti in spatele acelor infioratoare gratii. Multi dintre ei au devenit victime si simboluri ale patimirii neamului. Fostii colegi de scoala sau de facultate, devenisera acum, colegi de lant si de celula.
Se folosea cu succes bataia pana la lesin. Pentru a-si reveni in fire, muribundul era scufundat cu capul in hardaul cu urina si fecale, ritual macabru denumit „botezul submarinului”. In alte situatii, maltratatul era aplecat cu forta in acea compozitie pestilentiala pana la limita inecului, in asa fel incat nefericitul sa demonstreze ca a luat cateva inghitituri.
Daca cineva indraznea sa vomite, era obligat sa-si inghita la loc voma. In caz de refuz, trebuia sa-si faca necesitatile in propria-i gamela si dupa ce o lustruia cu limba, primea alimentele propriu-zise. Daca victima sangera in timpul batailor, era nevoita sa-si linga sangele de pe jos, sa-l puna la loc in corp, asa cum pretindeau tortionarii.
Alti umiliti, cu psihicul labil, din cauza batailor incasate pana la paroxism, isi varau capul in acel hardau din proprie initiativa la simpla aparitie a unuia dintre cei 22 de tortionari – calai: Eugen Turcanu, Alexandru Bogdanovici, Viorel Negrila, Vasile Puscasu, Cornel Popovici, Sofronie Giurcovici si altii.
O parte dintre acestia au fost executati la Jilava in ziua de 17 decembrie 1954, de ochii lumii, sa se dreaga „busuiocul”, avand multe crime la activ. La scurt timp altii le-au luat locul batand si mai furibund.
La un moment dat celulele se golisera fara ca cineva sa fie transferat la alta inchisoare. Adevarul s-a aflat repede: peste 40 de tineri fusesera casapiti in floarea varstei, ingropati in locuri nestiute, fara cruce.
Ministrul Afacerilor Interne era Teohari Georgescu (Samuel Burah Tescovici). Adjunctul sau a fost colonelul Teodor Sepeanu. Directorul temnitei se numea Alexandru Dumitrescu. Abia in 1953, acesta din urma a fost arestat si condamnat la 7 ani munca silnica pentru crimele ce au avut loc in ograda pe care o pastorea. In locul lui, a fost numit capitanul Gheorghe Mandres, fost cazangiu la Atelierele CFR Craiova.
Umilintele si crimele incredibile petrecute la Pitesti le-a confirmat si Nicolae Steinhardt in volumul „Jurnalul fericirii”, recunoscand ca si la Gherla se aplicau aceleasi metode. Sunt scene cumplite pe care multi supravietuitori nu au vrut sa le marturiseasca, de rusine sau din alte motive. Au preferat sa nu stie familiile si prietenii prin ce au trecut si cum au fost nevoiti sa se spurce pentru a ramane in viata. Altii, in schimb, s-au pangarit cu adevarat devenind delatori, menire josnica prin care si-au vandut parintii, copiii si rudele. Ii incriminam pe informatori. In schimb ofiterii de Securitate care i-au coordonat isi incaseaza linistiti pensiile fabuloase, nederanjati de nimeni.
Detinutii erau batuti la fese pana cand sangele curgea siroaie, ranile se infectau, dupa care, ciclul se relua pana cand puroiul se scurgea in jos, spre genunchi. Pe ciomegele elastice cu care se traumatizau victimele era scris „Calea adevarului”.
O alta metoda sinistra era lovirea testiculelor cu creionul pana cand schingiuitul lesina in dureri groaznice prin inflamarea pronuntata a glandelor respective, pana deveneau negre, imposibil de privit. La un moment dat, cel mutilat, atunci cand se trezea din lesin, vedea aievea cum un sir de creioane incandescente, din care iesea foc sau scantei de artificii, se apropiau in valuri ametitoare spre el.
Cruzimea metodelor folosite a fost ridicata la rang de politica de stat in numele luptei de clasa. Scopul era inocularea si mentinerea fricii in randul detinutilor politici, intimidare ce se urmarea a fi graduala si planificata, obiectivul fiind reeducarea, renuntarea la vechile simpatii si aspiratii.
Terorizarea detinutilor de constiinta se facea cu un arsenal variat. Se folosea cu predilectie biciul gros din canepa impletita, cu funia uda, cu vana de bou sau cu centurile late de la brau, catarama (paftaua) colturoasa fiind deosebit de dureroasa, avand menirea „sa dezlege limbi”. incarceratii isi doreau moartea ca o izbavire. Reeducarea era considerata o metafora a mortii.
Gardienii aveau un limbaj aparte. „Va asteapta Sfantu Petru la poarta raiului sa va faca intrarea. Lasati boarfele aici. Nu mai aveti nevoie de ele. Pe lumea ailalta nu e nici cald, nici frig. Trebuie sa trecem pe la fierarie sa va taie lanturile. Nu puteti sa zburati la cer cu greutati si zdrancarele la picioare”
O forma cumplita de exterminare a fost contaminarea. Intr-o celula cu mai multi detinuti, era bagat cate un bolnav de tuberculoza, cu intentia de a transmite boala incurabila celorlalti.
Tortionarii – calai amenintau pe rand, apeland la jocuri de cuvinte ce nu se pot uita: „Eu sunt adevarata evanghelie scrisa pe starvurile voatre. Daca Hristos ar fi trecut prin mainile astea, in mod sigur nu mai ajungea pe cruce. N-ar fi inviat si n-ar mai fi fost crestinism. O sa va aduc in stare de lut si eu voi fi olarul”
De „tandretea” existenta in infernul de la Pitesti a beneficiat parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, preotul Sergiu Mandinescu, scriitorii I.D. Sarbu, Paul Goma si altii, care l-au descris in pagini zguduitoare. Fenomenul Pitesti a fost de o unicitate abominabila, marcand trecerea de la om ca o creatie divina, la om ca divinitate creatoare infernala. Se urmarea ca omul sa devina deseu, sa simta o adanca scarba de sine.
Asupra infernului concentrationar s-au facut aprofundate analize. Urmasii acelor martiri rapusi de fortele represive, au inteles bine fenomenul, facand parte din familiile persecutate si maltratate. Printre acestia se pot cita: Ruxandra Cesereanu, Doina Jela, Oana Orlea, Adrian Nicolae, Marius Oprea, Ioan Ioanid, Ion Pantazi, Horia Patavievici si multi altii, care au dezvaluit pe hartie violenta excesiva folosita in suprimarea credintei. Sub denumirea inofensiva de functionari operativi, se grupau toti cei care operau asupra victimei, schilodind-o sau trimitand-o la moarte.
Tortionarii au vrut sa creeze Omul Nou ca scop stiintific pervertit. Cautau sa vada care este limita suferintei umane sau la ce nivel se afla pragul suportabilitatii dementei lor. Cautau sa schimbe umanitatea din victime intr-o turma culpabila, schiloditii ajungand in pragul nebuniei. Frica era de patru feluri: defensiva, dominanta, clasica si constienta. Au existat detinuti politici care au inceput sa se automutileze, sa fie simultan victime si calai, schingiuitorii propriei persoane. Acel infern avea doua subtilitati. Cel care refuza reeducarea se afla intr-un permanent infern. In schimb, tortionarii reeducati faceau efectiv parte din acest iad. Totul pendula intre inaltimea eroismului sublim si josnicia ticalosiei lase. Aberatia ororii i-a determinat pe cei rai sa-si piarda frica fata de Dumnezeu si pe cei buni sa-si piarda speranta intrand in moarte psihogena. Delirul luase proportii nebanuite, telul final fiind desacralizarea si degradarea valorilor morale, umane, religioase si a intregului spectru educational. Industriasii crimei politice cautau permanent retete pentru prelungirea agoniei victimei, care avea patru momente: tipete, racnete, horcaituri si tacerea definitiva.
Prima victima a reeducarii de la Pitesti a fost studentul Eugen Anghelescu. Din lungul sir de decese figureaza reducerea la tacere a studentului Sergiu Angelescu in noaptea de Craciun a anului 1950. Tot in acelasi an au fost masacrati tineri in floarea varstei precum Nicolae Sandovici, Nicolae Turtureanu impreuna cu Ion, fratele sau. Gheorghe Vatasoiu s-a aruncat in golul dintre scari pentru a scapa de suferintele cumplite si prelungite duse pana la barbarism. Fusese condamnat la 15 ani de temnita grea deoarece intr-un cerc de prieteni cantase imnul Desteaptate Romane compus de Andrei Mureseanu cu o suta de ani in urma.
Tot intre acele ziduri, a fost exterminat inginerul Mircea Alexandru Paul Bratasanu, cunoscutul industrias craiovean, pentru vina ca a fost deputat taranist si „exploatatorul” a sute de muncitori. In acea perioada de trista amintire au murit de foame si in chinuri programate generalii Mihail Kiriacescu, Constantin Trestioreanu, coloneii Dan Slavescu, Nicolae Visoiu si capitanul francez Lucien Bassy.
Revenind la ce mai ramasese din Mihail Decebal Tudorica, la 4 august 1964, dupa gratierea generala a detinutilor politici, in drum spre Craiova, incerca sa-si inchipuie emotionanta revedere cu parintii, care, in mod sigur, nu aveau cum sa-l mai recunoasca dupa atatea ani, mai ales ca arata ca un schelet ambulant, o mumie desfigurata sau o fosila anchilozata de 38 de kilograme. Ajuns in dreptul casei a fost trasnit de socul adevarului. Un petec mic, negru si decolorat demonstra ca locatarii murisera demult. Multimea dramelor ce l-au marcat profund, lasand adanci sechele asupra vietii sale stigmatizate, le-a asternut cu frica pe hartie in speranta unui volum postum.
Pentru multi ca el, calvarul indurat mai poate fi sintetizat in trei cuvinte: Tinerete fara tinerete.
