Cand un serial TV, cu zeci de episoade de mare succes, este urmat de un film de sala cu acelasi subiect si cu aceleasi personaje, rezultatul este, de regula, dezamagitor. S-a intamplat asa cu seriale mai vechi precum Sfantul (protagonist Roger Moore) sau mai noi, de exemplu Mr. Bean (protagonist : Rowan Atkinson).
Nu aceeasi e situatia filmului, recent iesit de pe platourile Hollywood-ului, Sex in the city (tradus in Québec Sex à New York) care, fara sa depaseasca asteptarile iubitorilor serialului omonim de 94 de episoade, reprezinta o contributie complementara cu meritul de a da seriei un final intrucatva firesc si realist.
Cu un buget impozant de 65 de milioane de dolari Sex la New York este un film de divertisment reusit. Nu e un film preocupat de probleme sociale sau psihologice grave, nu e un film reflexiv sau de arta. E pur si simplu un film de divertisment inteligent si bine facut.
Personajele protagoniste din serial – scriitoarea Carrie Bradshaw, avocata Miranda Hobbes, proprietara unei galerii de arta Charlotte York, atasata de presa Samantha Jones – se afla la circa patru ani de la pataniile in cautarea “amorului perfect”, narate in ultimele episoade ale serialului. Dinamica s-a schimbat putin. Personajele au trecut de prima tinerete, multimea partenerilor si a relatiilor amoroase s-a diminuat, si toate cele patru prietene, care de care mai traznita in urma cu cativa ani, s-au astamparat si se afla acum in cautarea unui echilibru emotional, a unei relatii durabile si exclusive.
Aceasta cautare este tratata ca o parodie. Carrie si Domnul Big, iubitul ei de-o viata, traiesc o istorioara romantioasa ca la carte. Big ii cumpara un apartament fastuos, o cere in casatorie si Carrie traieste cu o prospetime amuzanta emotiile unei viitoare tinere mirese. Dar ceremonia de casatorie nu are loc fiindca Domnul Big nu se prezinta.
Miranda, avocata, care in serial nu era vestita pentru constanta relatiilor sale, gaseste cu cale sa se indigneze si sa se desparta de Steve, tatal copilului ei, cand acesta ii marturiseste smerit si cerandu-si iertare ca a inselat-o “o singura data si a fost groaznic”. Sunt parodiate de asta data crizele conjugale. Iar prin Samantha, mereu in cautare de divertismente senzuale, dar redusa acum la o conditie de voyeurista, si care intr-o scena isi arata trupul gol presarat cu sushi, in asteptarea iubitului care nu mai vine, sunt ironizate cu blandete fantasmele erotice.
Finalul filmului ni le arata pe cele patru prietene la o mica agapa aniversara, in cinstea Samanthei care implineste 50 de ani. Regasim aici marcat unul dintre motivele care ar putea explica sentimentul de confort lasat de acest film. Iata, pe de o parte, lumea noastra din America de nord si mai ales lumea americana, reputata ca ar fi agitata, stresanta si concurentiala, dominata de solitudine si individualism si iata, pe de alta, o poveste optimista despre prietenie, devotament si solidaritate intre patru femei inteligente, cu personalitati diferite, pe care multe ar fi trebuit, in mod normal, sa le desparta. O replica feminina la muschetarii lui Dumas, cu tot ce o separa de acestia sub raportul vremii, al moravurilor si al preocuparilor dominante.
In ceea ce priveste performanta actorilor, Sarah Jessica Parker detine de departe intaietatea. Mai putin convingatoare este Cynthia Nixon in rolul Mirandei (nu a exploatat suficient de expresiv substratul parodic al scenariului) si cu totul conventional si sters este Chris Noth pe masura, insa, e drept sa observam, a rolului, la fel de conventional si de sters al personajului jucat : Domnul Big.
Sex la New York nu e un film pentru Oscarul de la Hollywood sau pentru Palme d’or de la Cannes, dar e o istorie bine scrisa, cu personaje colorate si amuante, care ne poate destinde agreabil spiritul pe durata celor doua si jumatate cat dureaza proiectia. Cu conditia, desigur, sa ne aflam intr-o dispozitie propice amuzamentului.