Una dintre personalitatile interbelice, un cunoscut filozof si om de cultura, reputat erudit al epocii In care a trait, a fost Mircea Vulcanescu nascut la 3 martie 1904 la Bucuresti. Dupa absolvirea claselor primare, si-a continuat studiile la Iasi si Tecuci, datorita ocupatiei germane din Primul Razboi Mondial. Ultimii ani de liceu, i-a efectuat la Galati si Bucuresti. La Iasi a devenit cercetas, si la Galati, s-a inscris In Societatea Culturala “Infratirea romaneasca”. Inca de pe bancile liceului a Inceput sa scrie eseuri si poezii despre romanism si constiinta nationala.
In anul 1921, s-a Inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti si, In paralel, a urmat cursurile Facultatii de Filosofie si Litere. Pe timpul studentiei s-a afirmat In cadrul Asociatiei Studentilor Crestini din Romania. Inca de pe bancile facultatii a scris cateva lucrari filosofice de referinta: Cercetari asupra cunostintei; Introducere In fenomenologia teoriei cunostintei; Misticismul si teoria cunostintei, precum si lucrarea sa de anvergura Sistemul meu filosofic – existentialismul. A fost un admirator al profesorilor sai Dimitrie Gusti si Nae Ionescu, acesti mentori fiind apreciati si de ceilalti studenti, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran si Constantin Floru.
In revista Cuvantul a lui Nae Ionescu, pe langa cei de mai sus, au mai scris multi tineri ai generatiei interbelice, acuzati mai tarziu ca au fost admiratorii ideologiei de extrema dreapta promovata de profesorul lor pana la 15 martie 1940, cand a murit la varsta de 50 de ani.
In 1924, Mircea Vulcanescu a absolvit scoala Militara de Ofiteri din Bucuresti devenind sublocotenent genist. Un an mai tarziu a obtinut si cele doua licente, In filosofie si stiinte juridice. Dimitrie Gusti l-a inclus pe tanarul Mircea Vulcanescu In colectivul de cercetatori care a participat la actiunea monografica din comuna Goicea – Mare, judetul Dolj. Tot atunci s-a casatorit cu Anina Radulescu, o fosta colega de facultate.
In toamna lui 1925, Vulcanescu a plecat la specializare la Paris, unde a ratat doctoratul In drept si sociologie. ReIntors In tara a Inceput sa scrie, la revista Gandirea, din 11927 si la Cuvantul, din 1928 (ultima fiind suspendata In 1933. A conferentiat In repetate randuri pe teme cultural-religioase la Paris, iar intre 1929-1930 a fost asistentul profesorului Dimitrie Gusti care l-a luat sub aripa sa protectoare la catedra pe care o conducea.
Pana In 1935 Mircea Vulcanescu a fost profesor de economie politica si stiinte juridice. Tot atunci s-a despartit de prima sotie, Anina Radulescu-Pogoneanu. In anul urmator s-a casatorit cu Margareta Ioana Niculescu, o alta fosta colega de facultate. In paralel, a continuat sa publice pe teme de filosofie si economie politica, sustinand un lung sir de comunicari stiintifice si colaborand constant la ziare si reviste precum Viata Universitara, Realitatea ilustrata, Ultima Ora, Azi, Convorbiri Literare, Dreapta, Familia si altele, de multe ori semnand cu pseudonim.
Opera sa reprezentativa a fost inclusa In cateva volume de exceptie aparute cu titlurile: Teoria si sociologia vietii economice, Ceasul al 11-lea, Cele doua Romanii, Gospodaria taraneasca si cooperatia.
In iunie 1935, a fost numit director general al Vamilor. A fost demis In luna septembrie, doi ani mai tarziu, dupa ce a descoperit o mare frauda facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. In continuare, a detinut functia de director In Ministerul Finantelor si a calatorit In diverse capitale europene. A ocupat diferite alte functii publice printrer care, din ianuarie 1941 pana la 23 august 1944 cea subsecretar de stat la Ministerul de Finante.
Atat regele Carol al II-lea cat si regele Mihai i-au conferit distinctii si ordine nationale In semn de recunoastere a serviciilor aduse statului roman. Orator de mare forta, a conferentiat cu multa pasiune pe subiectele satului romanesc, a detaliat dimensiunea romaneasca a existentei.
A fost arestat In noaptea de 30/31 august 1946, pe cand era director In ministerul Finantelor unde si-a petrecut cea mai mare parte a activitatii. A fost inclus printre arestatii celui de-al doilea lot al membrilor guvernului Antonescu si considerat criminal de razboi. Drept urmare, la 9 octombrie 1946 a primit o condamnare dura – opt ani de temnita grea. Recursul s-a judecat inutil, pana In ianuarie 1948, deoarece instanta a mentinut pedeapsa din 1946. Din Tribunalele Poporului faceau parte muncitori si plugari care au aderat la partidele de stanga, juristi de ocazie ce se calificau la locul de munca, instruiti In spiritul revansei pentru a reteza vieti si destine. In final, a fost Inchis In tenebroasa temnita Aiud, alaturi de numerosi alti membri ai elitei intelectuale romanesti. Permanent, a tinut sa-si Incurajeze colegii de suferinta pentru mentinerea moralului. Din colegi de cabinet sau de minister, ajunsesera colegi de lant sau de celula, batuti, scuipati, batjocoriti, facuti banditi.
Discursurile sale In fata celor deprimati, au fost considerate subversive de catre conducerea Inchisorii. Ca pedeapsa, a fost izolat In hrubele subterane, dezbracat la pielea goala si lasat Intr-un frig cumplit, obligat sa stea tot timpul in picioare. Epuizat, unul dintre detinutii pedepsiti a cazut din picioare pe cimentul cu apa de doua degete. A fost ridicat de Mircea Vulcanescu si tinut in brate care a Incercat sa-l Incalzeasca si i-a salvat viata.
Foamea ce Ii coplesea pe detinutii de constiinta ducea la semidementa. Nu aveau puterea nici sa se sinucida. Cand venea iarna si aparea gerul nemilos totul parea simplu. In conditiile de foame si frig, creierul e prost alimentat, celulele lui seaca. In final, Ingheata si sufletul. La 28 octombrie 1952, bolnav de plamani, ca multi altii, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus, filosoful a trecut In lumea umbrelor. Avea 48 de ani. Slabise tot atatea kilograme. Mult timp a sperat ca va fi eliberat. Se autosugestiona sau se amagea ca va respira cat de curand aerul de libertate care avea doua variante: a fi In libertate si a fi liber. Prima apartine de social, a doua de spirit. A fi liber este esential, a fi In libertate este contextual.
In acea perioada (1951 – 1952), comandantul Inchisorii Aiud era capitanul Mihai Dorobantu, nascut la 7 aprilie 1909 la Slanic – Prahova, de meserie sondor. Intre 1948 si 1950, cel care stabilea cine sa moara si cine nu, era maiorul Alexandru Farcas. Ca loctiitor politic Intre anii 1950 si 1954, a fost capitanul Nicolae Iordache.
Dupa arestarea sa din noaptea de 30/31 august 1946, imobilul lui Mircea Vulcanescu a fost inventariat urmand sa fie nationalizat si repartizat unui reprezentant al dictaturii proletare. Sotia sa, Margareta si fiica Mariuca, au fost somate sa paraseasca urgent locuinta cu un singur geamantan, In care sa-si ia haine de stricta necesitate. Fara valori, bijuterii si alte obiecte ce trebuiau sa ramana pe loc, fiind confiscate conform uzantelor vremii. In clipa plecarii, cand cele doua fiinte Intristate au privit Inca o data agoniseala de o viata a celui ferecat In lanturi, au fost nevoite sa suporte accesul de isterie al unei figuri sinistre, injuriile ce ieseau din gura noii locatare comuniste, beneficiara a tuturor bunurilor din interiorul cladirii pentru care primise nesperata repartitie.
In loc sa fie multumita de cadoul primit din partea Partidului Comunist, o locuinta mare, plina cu obiecte de arta, profitoarea a Inceput sa tipe la “dusmanii poporului”, sa le impute alungatelor ca din setul de lingurite de argint lipseste … “una bucata“.
Desi proclamasera desfiintarea exploatarii omului de catre om, afirmand ca instituisera egalitatea sociala, fiecare nomenclaturist avea bucatar, menajera, sofer si paznic personal. Toti erau atent verificati ca origine si loialitate. Noua burghezie proletara sau ciocoimea rosie nu avea proprietati, dar huzurea In vilele altora gata mobilate si avea traiul asigurat de la Gospodaria de Partid.
Copiii acestora erau deosebit de privilegiati. Nici o lege nu avea puterea sa incrimineze comportamentul desantat al acestor beizadele care faceau abuzuri ce nu ajungeau In instanta. Gasca rosie avea imunitate perfecta.
In timpul detentiei, Mircea Vulcanescu avea drept companioni minti sclipitoare ale intelectualitatii romanesti precum Petre Tutea, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Noica, Vladimir Streinu, preotul profesor Dumitru Staniloaie si multi generali batuti crunt de capitanul Mirea Onea.
Intre zidurile Inchisorii de trista amintire au murit si mari personalitati militare care nu aveau nici o tangenta cu acuzatia de a fi legionari. Purtau stigmatul ca au luptat Impotriva “fratelui sovietic”. In 1949 au murit In chinuri groaznice generalii Constantin Petrovicescu si Aurel Aldea. Ultimul, cu privirea ridicata cerea iertare Divinitatii pentru faptul ca a participat la arestarea maresalului Ion Antonescu, nestiind ce vremuri vor veni.
In anii urmatori, au murit In procesul planificat al exterminarii o serie de generali, mari comandanti: Ion Carlaont, Gheorghe Koslinski, Nicolae Macici, Ion Topor, Constantin Eftimiu, Gheorghe Stavrescu, Ion Sichitiu, Iosif Iacobici, Dumitru Carlaont si Socrate Mardare asupra carora voi reveni Intr-un alt episod.
Datorita batailor primite zilnic, multi detinuti politici au clacat din punct de vedere psihic. Desi pe spate aveau dungi adanci provocate de biciul sau funia uda, cei chinuiti Ii rugau pe tortionari sa le mai administreze cateva lovituri pentru ca urmele sa fie uniforme, sangele acoperind acele configuratii vargate. Schingiuitul trebuia sa numere loviturile ce i se aplicau. De fiecare data, calaul Ii spunea torturatului ca a gresit calculul, dupa care o lua de la Inceput. Spatele nefericitului arata de parca era jupuit de viu. Picioarele Ii zvacneau Intr-un gest necontrolat, ca la muribunzi. Lesina dupa care era stropit cu o galeata cu apa. Schilodita psihic, victima dorea sa fie mutilata si fizic. Era un dans de perfecta comuniune Intre cei doi. Prin rugamintea de a fi desfigurat, detinutul de constiinta dorea sa-i faca o mare placere tortionarului, care poate, In acea clipa, nu avea chef de asa ceva. Atunci cand victima Ii cerea agresorului sa o ucida cat mai repede, sa nu se prelungeasca acel chin cumplit, tortionarul Ii raspundea orgolios, plin de mandrie: “Eu nu sunt asasin. Eu fac importante cercetari In folosul stiintei, iar tu, ca bandit ordinar ce esti trebuie sa fii Incantat ca ai fost ales drept material didactic. Numai Dumnezeu da si ia viata. Datorita faptului ca are treaba In alta parte i-am preluat eu Indatoririle. Vorbesc In fiecare noapte cu Iisus. Daca El Imi spune ca trebuie sa traiesti, vei trai. Daca nu, abia atunci voi fi nevoit sa te trimit In ceruri. Eu sunt mana care executa poruncile lui Dumnezeu. Eu sunt Vicarul lui Hristos. Eu sunt inginerul specialist In tehnica suferintei”.
Urma ritualul Impartasaniei. In lingurita i se oferea victimei, urina. La un moment dat tortionarii cautau sa aplice numai supliciul psihic, pentru a evita tortura fizica ce declansa lichidele durerii precum sangele, urina, vomismentele, excrementele diareice si lacrimile.
In 1990, Ion Iliescu, fost exponent al partidului utopic aparat de tortionari, ne Indemna la consens, la Impacarea victimelor Indoliate cu vechiul calau protejat de noile autoritati, la o conciliere Intre cel care a suferit enorm, cu cel care a provocat infernul, un armistitiu contra naturii pe fondul unei democratii bizare. La 20 mai 1990 a fost ales presedintele tuturor romanilor cu un procent incredibil. Silviu Brucan a concluzionat: “popor stupid”.
Comentariul Ii apartine cititorului
Pe zidul Inchisorii scria cu litere imense “Legionarul s-a nascut In Inchisoare, din ura, sange si crima. Legionarul a murit pentru totdeauna aici, In Aiud, prin reeducare”.
