Asadar Stephen Harper a dat curs revendicarilor venite din partea minoritatilor autohtone si s-a scuzat public, pe 11 iunie, in numele guvernului canadian, pentru politica de integrare a populatiei autochtone prin intermediul pensionatelor pentru indieni! Scuzele se raporteaza la evenimente survenite pe parcursul a aproape a150 de ani, adica de la infiintarea primelor pensionate, in 1840 si pana la desfiintarea ultimului, din Saskatchewan, in 1996.
Semnificatia si importanta acestor scuze depasesc statutul unei simple stiri de pe prima pagina a ziarelor care de-a doua zi este uitata in clipa cand este inlocuita cu alta. Scuzele lui Stephen Harper nu-i apartin doar lui personal si nici doar partidului conservator aflat la putere. Ele apartin intregii clase politice si, de fapt, in ultima instanta, intregii societati canadiene pentru ca ele vin sa recunoasca o istorie dureroasa si nedreapta fata de populatia autohtona. O istorie care a durat un secol si jumatate.
De-a lungul acestei perioade, au trecut prin pensionatele rezervate autohtonilor, la care face referire Stephen Harper, circa 150 de mii de copii. In discursul sau, scurt dar raspicat, primul ministru conservator a evocat suferintele indurate de copii in aceste pensionate, numite, intr-un raport al Comisiei de drept din Canada, institutii totalitare : “Cea mai mare parte dintre aceste pensionate erau conduse in parteneriat cu bisericile. Copiii erau adesea dusi departe de comunitatile lor, lipsiti de ajutorul familiei. Limbile autohtone erau interzise. Unii dintre copii nu s-au mai intors nicioadata la casele lor. Urmarea acestei politici a fost nefasta, si a produs prejudicii culturii autohtone. /…/ Nu exista loc in Canada pentru atitudinile care au putut inspira pensionatele indiene. Guvernul se scuza si isi cere iertare».
Bisericile care aveau un mare rol in administrarea acestor pensionate erau de confesiune protestanta (metodista, presbiteriana, anglicana) si catolica, si lor li s-au reprosat, in primul rand, raul tratament, abuzurile de tot felul pe care le-au suferit copiii: agresiuni sexuale din partea unor preoti pedofili, pedepse corporale dese si arbitrare, interdictia de a vorbi intre ei in limba lor materna, privarea de orice contact cu familia. In plus, copiii erau subalimentati, imbracati prost si obligati sa execute munci grele pentru a suplini lipsa de resurse a pensionatelor, in materie de brate de munca.
In perioada de varf a activitatii lor, pensioantele erau in numar de 88, raspandite in toata Canada – cu exceptia provinciilor Nouveau –Brunswick si Ile-du-Prince-Edward.
In Québec, primul pensionat a aparut in 1934 si lui i s-au alaturat de-a lungul anilor inca 9. Au fost desfiintate insa dupa mai putin de 50 de ani, ultimul, in 1980.
Scuzelor lui Stephen Harper li s-au asociat, cum era si firesc, si ceilalti reprezentanti ai clasei politice canadiene, exprimand fiecare in felul sau regretele pentru cele intamplate: Stéphan Dion, pentru Partidul Liberal, Jack Layton, pentru NPD, si Gilles Duceppe, pentru BQ.
Trebuie mentionat ca, in acord de altfel cu reprezentantii populatiei autohtone, liderii partidelor din opozitie au cerut ca scuzele guvernamentale sa fie urmate de initiative reale pentru spijinirea si asistenta populatiei autohtone, a familiilor celor circa 80 de mii de supravietuitori ai pensionatelor. Mesajul lor este asemanator cu cel al liderilor “primelor natiuni” care, la randul lor, au cerut instituirea de masuri si programe concrete pentru ajutorarea celor cu dificultati mari, din cauzelor dramelor din copilarie, sa se integreze in mod normal in viata sociala canadiana.
De fapt, sunt zece ani de cand guvernul canadian a recunoscut ca pensionatele pentru indieni se faceau vinovate de toate aceste abuzuri enumerate de Stephen Harper in discursul sau. In 2006, s-a aprobat chiar si o Conventie de reglementare in raport cu pensionatele indiene (CRRPI). Potrivit acestei conventii, rezultate ca urmare a unei actiuni colective in justitie a autohtonilor, fostii elevi ai pensionatelor au primit, drept despagubire, fiecare, cateva zeci de mii de dolari. Cu suma aceasta, si cu infiintarea unei Comisii privind adevarul si reconcilierea, condusa de un judecator de origine autohtona, care trebuie sa stranga de pretutindeni marturii despre viata din pensionate, toata lumea ar putea avea constiinta linistita.
Numai ca efectul despagubirilor este paradoxal: in loc sa duca la o diminuare a tensiunilor si la o ameliorare pe termen lung a vietii prin integrare socio-economica, banii au dus, in multe cazuri, la o crestere a consumului de alcool si de droguri. Dependentele, create in anii de saracie si de marginalizare sociala, nu au putut fi depasite de pe o zi pe alta, cand oamenii s-au aflat in posesia unor sume importante de bani. In Yukon, de exemplu, unde s-au distribuit circa 27 de milioane de dolari in despagubiri, circa 20 de persoane au murit in ultimele luni din cauza unor asemenea abuzuri. Asta inseamna ca scuzele si banii nu pot repara toate prejudiciile, oricat de bune si de generoase ar fi intentiile. Caci ce e prea tarziu este ca si cum ar fi niciodata!
Mai trebuie spus ca scuzele din 11 iunie ale lui Stephen Harper n-au facut totusi unanimitate in opinia publica. Un editorial din National Post se chema chiar Enough with the apologies – Destul cu scuzele. Autorul nesemnat al editorialului sustine ca situatia nu a fost atat de neagra pe cat a descris-o, sub imperativele corectitudinii politice, primul ministru conservator. “Multi dintre elevi au primit o educatie convenabila, au invatat sa vorbeasca in limbile engleza sau franceza, au fost vindecati de boli contagioase, si chiar, in unele cazuri, au fost salvati din situatii abuzive din interiorul comunitatilor lor “. Faptul ca scuzele din trecut, precum si acordarea a circa 1 miliard 900 de milioane de dolari in despagubiri n-au contribuit la stingerea revendicarilor sustinute de Adunarea primelor natiuni (AFN –Assembly of First Nations) conduce la ideea unei rele credinte din partea liderilor autohtonilor : « Deznodamantul pensionatelor reprezinta o parghie de culpabilizare pe care AFN a apasat cu forta si deseori in trecut. Nu e de asteptat ca ultimele scuze sa schimbe asta ».
Fara indoiala ca adevarul si aici, ca in toate situatiile omenesti, in care apar doua opinii opuse, trebuie cautat undeva pe la mijloc. Este evident ca scuzele primului ministru Stephen Harper si ale intregii clase politice canadiene adresate fostilor elevi din pensionate ca si familiilor sunt cu totul binevenite si contribuie la reconcilierea autohtonilor cu societatrea candiana. La fel si despagubirile banesti spre a facilita reintegrarea intr-o viata normala, de o calitate mai buna.
Numai ca acordarea acestora din urma, fara a fi insotita de programme concrete de asistenta phsihologica, educare si formare in directia integrarii socio-economice reprezinta o expediere sumara a problemei. Care, in plus creeaza o atmosfera favorabila aparitiei unor stereotipuri primejdioase pentru convietuirea sociala armonioasa intre autohtoni si societatea majoritara. Pe de o parte, aceasta din urma este perceputa ca un inamic de pe urma caruia se poate profita la infinit daca este culpabilizat, iar pe de alta, ca autohtonii reprezinta o minoritate hrapareata, refuzand cu rea credinta sa faca eforturi de integrare intr-o societate democratica. Aceasta societate respecta drepturile minoritatilor dar, in acelasi timp, este interesata si ca minoritatile sa-si asume responsabilitati sporite fata de prosperitatea membrilor lor.
