Ma consider o persoana optimista, care incearca mereu sa partineasca binele, dar recenta vizita in Romania mi-a aratat ca diferentele inca locuiesc in tara noastra. Convietuiesc acolo uratul si frumosul, bogatul si saracul, fericitul si nefericitul… Trebuie sa recunosc ca, pe langa darurile pentru cei dragi, am mai inghesuit in geamantane si o insemnata doza de credinta ca Romania ma va astepta in straie mult mai stralucitoare decat cele pe care mi le aminteam. Dupa ani si ani de absenta, ma asteptam sa gasesc mai multe schimbari in bine. Dar, desi starea fizica a tarii pare a se indrepta, unii romani au ramas repetenti la capitolul metamorfoze placute.
Tristi, deprimati, vaicareti
Se scuipa seminte in parcurile reamenajate, oamenii se imbulzesc in locurile publice, scuzele nu sunt la moda, “discutiile” se poarta la decibeli inalti, se injura in plina strada, se claxoneaza haotic si, de cele mai multe ori, traficul este infernal (stiu, asta nu e vina soferilor in totalitate, dar am o vaga banuiala ca, si daca s-ar largi strazile printr-o minune, legile de circulatie tot ar fi incalcate, prioritate tot nu s-ar da la culoarea verde a semaforului sau pe trecerea de pietoni). Parca toti oamenii acolo erau nervosi, artagosi, pusi pe scandaluri monstruoase pornite din nimic; romanii mi s-au parut tristi, deprimati, vaicareti. I-am privit o luna intreaga, si nu numai in Bucuresti, ci si in alte cateva orase din tara, la mare si la munte. Daca nu mergeau cu privirea in pamant, ma priveau trufas din vreun Lamborghini sau Maseratti, fluturandu-si telefoanele mobile costisitoare si exclusiviste, in timp ce, la colt de strada, un batran sau un orfan isi numara zilele ramase.
Serviciile in Romania mi s-au parut de cele mai multe ori oripilante. La banca, posta, terase, cofetarii, restaurante, librarii, la supermarket si la casa de schimb valutar, absolut toti functionarii vorbeau rastit, nepoliticos, fara urma de zambet, politete sau bunavointa pe chip. Mi s-a parut inadmisibil ca un functionar platit pentru a oferi un serviciu sau o lamurire sa se rasteasca sau sa nu stie raspunsul la intrebari care, in mod normal, ii justifica ocupatia si salariul. Mi-a fost clar ca veneam dintr-o alta lume – si, desi lucrurile nu sunt perfecte in Canada, tare ma bucur uneori ca traiesc aici, printre functionari profesionisti, oameni calmi si care inca mai gasesc valori in zambete, in politete si in bunastarea sufleteasca, nu doar in cea materiala.
High-life manelist si educatie de import
In Romania “de noapte” am simtit o fortare de integrare intr-un “high-life” mai degraba manelist, ghidat de un puternic efect de turma, iar de “moda strazii romanesti” nu vreau sa mai amintesc; de preturile imense si nejustificate, precum si de mizeria electorala in mijlocul careia am nimerit, nici atat. In concluzie, in Romania am avut o acuta impresie ca sunt inconjurata de o educatie de import, primita fara instructiuni de folosire, de o imitare a occidentului vazut cu ochelari de cal.
Nu am uitat de unde am plecat, asadar nu am presarat nici o urma de snobism in cuvintele mele, aceasta este realitatea vazuta de mine. Mi-as fi dorit sa descriu o situatie mai roz – in definitiv, Romania imi este patria tatuata in suflet, in care traiesc oamenii mei dragi, familia, prietenii. Noroc cu ei, acesti oameni frumosi care au dat culoare vacantei mele si m-au facut sa cred ca, poate-poate, lucrurile se vor indrepta candva. Am zarit si speranta pe strazile mai curate, pe autostrazile fara gropi, in parcurile frumos amenajate, in cladirile noi sau renovate si in marile corporatii care investesc acum in Romania. Am vazut speranta in romanii inteligenti, care au salarii occidentale si manageriaza cu succes companii straine sau in copiii romani care jongleaza cu doua-trei limbi straine de la varste foarte fragede.
Unde este acasa?
Si, pentru ca sunt o optimista, voi incheia periplul amintirilor mele cu “binele”, caci, dincolo de poluarea fonica si vizuala, am simtit totusi binele in Romania. Familiile ne-au rasfatat pana la limita absolutului, mamele ne-au alintat si ne-au gatit bunatati cu miros si gust de “mancare ca la mama acasa“, ne-am delectat cu povesti din copilarie, zambete, reuniuni de familie si intrevederi cu prietenii, lucruri care ne lipseau – mie si sotului meu – foarte mult, motivul suprem pentru care veniseram in Romania. Asa ca am profitat la maxim de acest festin sufletesc si l-am imbratisat cu inimile si simturile noastre toate.
In avionul care ne aducea inapoi spre Canada am simtit dilema lui “unde este acasa?” Se spune ca acasa este acolo unde iti este inima, dar cand in tine bat doua inimi, una romaneasca si alta canadiana, unde este acasa?
