Haiducii demnitatii

Daca a existat o revolutie anticomunista autentica in Ungaria la sfarsitul anului 1956, daca poporul polonez s-a ridicat contra comunismului in luna iunie a aceluiasi an, ei bine, si in Romania s-a desfasurat o intinsa miscare de rezistenta anticomunista armata ce activa in munti, insurgenti ai demnitatii, despre care se stie tot mai putin, ocoliti de programa scolara.

Din aceste efective, faceau parte fosti ofiteri, haituiti deoarece fusesera decorati cu inalte ordine mili­tare germane. Lor li s-au alaturat multi legionari si alte categorii de opozanti care au urcat pe crestele acelor forme de relief ca sa scape de organele represive ale statului.

In Muntii Banatului, unul dintre conducatorii formatiunilor paramilitare a fost colonelul Ion Uta, nascut la Caracal, in judetul Olt, la 22 decembrie 1891. A participat la ambele conflagratii mondiale, o perioada fiind prefect la Lugoj. Trecut in rezerva, s-a inscris in Partidul National Taranesc, atras de ideile democratice ale lui Iuliu Maniu. Dupa ce au inceput arestarile masi­ve ale membrilor partidelor istorice, in mai 1947 s-a refugiat, initial, in Muntii Semenicului. S-a stabilit apoi in comuna Teregova unde a organizat un grup de rezistenta armata format la inceput din 24 de luptatori si o retea de elemente de sprijin plasate in satele din zona: Domasnea, Globurau, Cornereva, Mehadica si altele. A stabilit responsabilitati precise pentru gazduire, furni­za­re de alimente, informatii, armament si munitie. Multi sefi de post din vechea generatie, care nu fusesera inca schimbati, au colaborat discret cu acesti Partizani ai lui Dumnezeu, cum mai erau denumiti. Colonelul Uta intentiona organizarea acestor forte armate dupa mode­lul lui Tito in perioada ocupatiei germane, plasand efectivele pe crestele greu accesibile.

Pentru prinderea acestor banditi, asa cum figurau in documentele Securitatii, organele represive ale statului au recrutat o vasta retea de informatori, amenintati cu acel articol neiertator din legislatie care se referea la pedepse grele pentru omisiune de denunt. Din arhive, rezulta ca in 1948 erau 42.187 de informatori pe intreg teritoriul romanesc. In statisticile lumii figuram cu cei mai multi delatori la mia de locuitori.

Ei bine, unul dintre acesti vanzatori de oameni a fost Andrei Vidraru infiltrat cu mare precautie in grupul de partizani inca din decembrie 1948. In momentul cand a aflat ca liderul grupului, colonelul Uta, vrea sa coboare in comuna Mehadica pentru a prelua un transport de hrana, Vidraru a informat Securitatea. Si astfel, in dimineata de 8 februarie 1949, trupele de interventie ale Batalionului 9 de Securitate au deschis focul asupra salasului unde se baricadase micul grup de insurgenti. Colonelul Uta a fost ciuruit cu 72 de gloante si cadavrul a fost expediat la Bucuresti ca un mare trofeu de vana­toare de care sa se bucure sefii. La actiune, au participat patru ofiteri, sapte subofiteri si 18 soldati condusi de maiorul Sever Ciorapciu. Focul violent a durat 30 de minute intre orele 6h 45 si 7h 15.

In confruntarile de acest gen, cadeau la datorie luptatori din ambele tabere. Fiecare a sustinut cauza lui. Unii contra comunismului, iar ceilalti contra ramasitelor burghezo-mosieresti, fasciste, care se opuneau noii oranduiri sociale. Tragatorii ce se aflau fata in fata actionau sub un juramant considerand ca dreptatea este de partea lor.

Fruntasii satelor, preoti, invatatori si fosti primari, suspectati ca au simpatizat cu partizanii, au fost executati in plina zi, de fata fiind intreaga suflare a locali­ta­tilor, pentru intimidarea celor ce ar fi vrut sa-i ajute pe banditii din munti. Ostilitatile au durat sapte luni infernale, de la sfarsitul lui septembrie 1948 pana la inceputul lunii mai 1949, traversand o iarna grea.

Grupul comandorului de aviatie Petre Domasnea­nu a fost capturat in aceeasi noapte in comuna Valea Bolvasnita. Actiunea a fost coordonata de locotenentul de Securitate Vasile Sarateanu. Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat in satul Fenes, la 13 martie 1949. La incercuirea satului au participat trei plutoane de Securitate coordonate de capitanul Gheorghe Mihal­cea­nu. Dupa un proces rapid toti cei prinsi au fost executi in Padurea Verde de langa Timisoara.

Tot in luna martie, au fost impuscati pe loc cativa tarani care se baricadasera in biserica din comuna Domasnea, de frica sa nu fie arestati deoarece ii ajutasera pepartizanii cu alimente.

In luna mai 1949, rezistenta armata din Muntii Banatului fusese lichidata, chiar daca mai erau cateva grupuri razlete, care aveau sa fie anihilate mai tarziu. Satele erau triste, casele goale, curtile pustii. Panza neagra a doliului trona pe majoritatea portilor inalte.

In Muntii Apuseni, a actionat grupul de rezistenta armata condus de maiorul Nicolae Dabija. In calitate de ofiter de graniceri, a luptat in campania spre Stalingrad fiind decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si Ordinul Crucea de Fier. Dupa instaurarea la putere a comunis­ti­lor a fost cautat pentru a fi pedepsit in calitate de criminal de razboi. In aceste conditii, s-a retras in munti unde a pus bazele Organizatiei Frontul Apararii Patriei Romane. In timpul unei lupte cu trupele de Securitate a fost capturat impreuna cu o parte dintre partizanii pe care ii coordona, tradati chiar de viitorul socru al maiorului. Au fost condamnati la moarte si executati in dimineata zilei de 28 octombrie 1949, in cimitirul reformatilor din Sibiu si aruncati intr-o groapa comuna sapata de victime.

Dintre celelalte efective ale grupului, 18 luptatori au murit in confruntarile cu Securitatea, 11 au fost asasinati pe loc fara a fi judecati si 11 au fost masacrati dupa ce au avut parte de o farsa de proces.

Un alt grup care actiona in Muntii Apuseni a fost cel condus de avocatul Leon Susman. Acesta s-a nascut la 5 iunie 1910 in comuna Mahaceni. Dupa ce a absol­vit Facultatea de Drept din Cluj, a practicat avocatura la Ocna-Mures pana in 15 mai 1948 cand s-au dezlantuit represaliile asupra legionarilor si a simpatizantilor acestora. In aceste conditii, a luat drumul codrului insotit de cei doi frati Gheorghe si Ieronim, ultimul fiind preot la Seminarul Greco-Catolic din Blaj, cult scos in afara legii deoarece era unit cu Vaticanul, considerat imperia­list. Gruparea a fost capturata in satul Sagajea in noap­tea de 18/19 iulie 1957 la ora 5h 30. In urma schimbului de focuri, Leon Susman a fost ranit la cap si a decedat dupa o ora. La anihilarea acestor insurgenti, au contribuit 25 de informatori, in aparenta prieteni buni cu Leon Susman. Prin sentinta nr. 463 din 12 aprilie 1958, Gheorghe Susman a fost executat la Gherla, in seara zilei de 4 august 1958. Ceilalti au primit pedepse de 20 de ani inchisoare si confiscarea averilor.

Tot in Muntii Apuseni, a actionat gruparea condusa de Teodor Susman, cel mai bogat om din localitatea Rachitele, judetul Cluj. Avea un mare depozit de cherestea, multe hectare de pamant si o casa impunatoa­re. Detinea o biblioteca imensa pentru acele timpuri, dorind sa le imprime copiilor o educatie aleasa. In calitate de primar PNT, si apoi PNL, a contribuit la cres­terea veniturilor taranilor. In anul 1925, a obtinut o audienta la regele Ferdinand, unde a finalizat drepturile motilor la exploatarea padurilor pentru a-si castiga existenta. Avertizat ca va fi arestat deoarece avea convingeri periculoase pentru noua oranduire, a plecat in munti cu fiii cei mari, Teodor junior si Avisalon. La 15 decembrie 1951, a fost incercuit de trupele de Securitate si s-a sinucis prin impuscare. Ceva mai inainte, Securitatea ii executase sotia drept intimidare. La prinderea grupului, au contribuit 50 de informatori in frunte cu Bujor si Muntea­nu, prieteni cu el de-o viata si pe care el care ii ajutase de nenuma­rate ori.

Cei doi fii au pierit sapte ani mai tarziu, arsi de vii. Era ziua de 2 februarie 1958, caand la ora 5h 30 Securitatea a fost informata de catre delatori ca in casa lui Florea Romul se odihnesc doi fugari. Dupa trei ore de scotociri s-a constatat ca cei cautati sunt ascunsi in fanul din podul grajdului de unde au inceput sa traga. Dupa ce au refuzat sa se predea la somatia comandantului operatiunii, securistii au dat foc la furaje. Fratii Teodor junior si Avisalon au preferat sa arda de vii decat sa depuna armele. Dosarul informativ al acestui caz, are numarul 2701 si cuprinde 19 volume. Cu sase ani in urma, la 28 iunie 1952, capturarea lor esuase cu toata mobilizarea unui esalon extrem de numeros, format din 21 de ofiteri de Securitate, 2427 soldati, 100 de militieni si sase caini de urmarire.

Deviza tuturor acestor partizani ce luptau in munti contra unor efective mult superioare numeric a fost: „Daca vrei sa traiesti, trebuie sa ai o pregatire de trei ori mai buna decat trupele urmaritoare”.

Referitor la felul in care securistii dadeau buzna in locuintele oamenilor in cautarea opozantilor ar trebui poate sa amintim ca in Constitutia din 1952, se enunta , in articolul 88, ca „inviolabilitatea domiciliului ceta­te­nilor este ocrotita de lege>. Era un articol cu care Secu­ritatea se stergea pe picioare…

In spatiul carpatin, au existat multe situatii in care cei care s-au retras in munti au cautat sa mentina cat mai sus stacheta demnitatii. Finalul il stim. Toti au fost incet, incet redusi la tacere, asa cum am mai aratat.

In primavara anului 1949, pe dealurile din jurul statiei CFR Caineni, de pe Valea Oltului, actiona un alt grup de rezistenta anticomunista. Efectivele trupelor de Securitate aduse in zona incercuiau dealurile fara succes. Partizanii se miscau rapid, se repliau la adapostul intunericului, se mutau in alta parte. Ofiterul care coordona acea actiune si-a dat seama, la un moment dat, ca cineva ii avertizeaza pe insurgenti si le indica directia unde sa se ascunda. Complicele nu era nimeni altul decat Constantin Stefan, seful statiei. Acesta asculta cu atentie planurile de atac pe care ofiterul le aducea la cunostinta soldatilor, atunci cand rupti de oboseala co­borau sa manance in holul garii. Cu ajutorul unei lanterne si a unui cod, Stefan ii avertiza pe cei ce asteptau pe creasta dealului vesti noi, directia unde sa se ascunda. Cum jocul nu putea dura la infinit, complicele a fost prins si condamnat la multi ani de temnita grea pentru tainuire, refuz de denunt si multe alte capete de acuzare. Insurgentii ce luptau eroic, dar fara sorti de izbanda pe acele dealuri au fost prinsi si executati sau au murit in timpul schimbului de focuri.

In acea perioada, unul dintre adjunctii ministrului Afacerilor Interne era colonelul Teodor Sepeanu, nascut la 23 octombrie 1914 la Bucuresti. A urmat Facultatea de Drept si scoala de Ofiteri de Cavalerie Targoviste. Spre finalul razboiului a demisionat din armata si s-a angajat in M.A.I. la 10 martie 1945, unde a avut functia de inspector in cadrul Politiei Capitalei si in Directia Generala a Securitatii Capitale. A preluat apoi functia de sef al Serviciului de Inspectii in Directia Centrala a Penitenciarelor si de organizare a activitatii informative din inchisori. La 18 februarie 1951, a fost trecut in rezerva. Doi ani mai tarziu, pe cand era angajat ca functio­nar la Ministerul Energiei Electrice, a fost arestat si cer­cetat timp de trei ani pentru decesele din penitenciare, ca urmare a batailor crunte ce reprezentau metodele de anchetare impuse de el.

La 16 aprilie 1957, a fost condamnat la 8 ani munca silnica. A fost pus in libertate dupa patru ani si sapte luni si a disparut fara urme. Daca ar mai fi trait dupa 1990, noua putere probabil ca il facea general…