Nu ma pricep la arta in general si, cu atat mai putin, la cea plastica. Insa, daca cineva m-ar intreba cam ce fel de expozitie romaneasca as vrea sa vad eu in strainatate, m-as gandi in mod automat la ceva consacrat, la ceva ce si-a dovedit deja valoarea in Romania. Nu neaparat vechi, poate fi opera unor artisti tineri, dar m-as gandi la cineva care are deja un nume in tara.
Daca as face o comparatie cu lumea cinematografiei, l-as alege fara ezitare pe un Nae Caranfil in locul aproape oricarui alt regizor roman, pentru a-l trimite sa arate strainilor ce pot sa faca romanii. Cu atat mai mult cred ca trebuie procedat asa daca institutia care organizeaza evenimentul este una de stat – ca Institutul Cultural Roman, bunaoara. Statul roman nu poate sa faca experimente culturale, ci trebuie sa mearga pe valori consacrate, care nu au cum sa dea gres.
Intr-un anume fel, expozitia Freedom for Lazy People de la Institutul Cultural Roman din New York seamana cu instalarea statuii lui Mihai Eminescu de la Montréal. Ambele evenimente au generat polemici si atacuri dure. La fel ca si expozitia de la New York, statuia lui Eminescu de la Montréal a fost contestata pe motiv de uratenie si de lipsa de reprezentativitate. In plus, la New York s-a marsat si pe cartea antisemitismului.
Fac parte dintre cei care au contestat statuia lui Mihai Eminescu de la Montréal. Mi se pare si acum la fel de urata si de jignitoare fata de memoria poetului si fata de sensibilitatea romanilor care traiesc la Montréal. Iar daca despre statuie imi permit sa-mi dau cu parerea, fiind vorba de o lucrare de arta monumentala – ale carei coordonate principale sunt integrarea armonioasa in spatiul in care este amplasata si reprezentativitatea -, imi este in schimb imposibil sa ma pronunt asupra expozitiei de la ICR New York din punct de vedere artistic, aici fiind vorba strict de un gen de arta care poate sa-ti placa sau nu. M-a deranjat insa folosirea excesiva a unor simboluri despre care se stia ca vor naste controverse. Pot sa inteleg un artist tanar care vrea sa socheze, pentru a atrage atentia asupra lui. Imi este greu sa inteleg insa o institutie de stat care gireaza o asemenea initiativa. Cum spuneam mai sus, cred ca statul nu trebuie sa faca experimente (pe banii contribuabililor).
Poate ca nu este cel mai potrivit moment sa vorbesc despre experienta mea cu Institutul Cultural Roman si poate ca ceea ce voi relata mai jos nici nu are prea mare relevanta in privinta recentului scandal. Iar daca are, asta o veti judeca dumneavoastra cel mai bine. Am incercat sa contactez ICR in nenumarate randuri, in ultima perioada, intr-o problema ce tine strict de competenta acestei institutii. Am incercat pe toate caile: telefon, e-mail si contact direct, cu ocazia targului de carte Bookfest. Toate tentativele mele s-au izbit de un zid rece si indiferent.
De fiecare data cand mi se intampla ceva neplacut in Romania, ma gandesc automat la experientele avute cu autoritatile sau institutiile din Canada. Mi s-a intamplat sa contactez oficiali canadieni la varf: prim-ministru, guvernator, primar. Fie pentru interviuri in Pagini Romanesti, fie pentru alte subiecte legate de comunitatea romana din Montréal. De fiecare data, cu o promptitudine de invidiat, cineva m-a sunat inapoi sau mi-a raspuns la e-mail. Raspunsul la solicitarea mea a fost pozitiv sau negativ. Nici nu a contat, la urma urmei, insa cineva mi-a dat un raspuns politicos, prompt si motivat.
Recent, am avut raspuns la lipsa de raspuns pe care o intalnesti la tot pasul in Romania. Dupa mai bine de o saptamana de la contactarea unei institutii, de data aceasta private, am pus mana pe telefon si am insistat sa aflu ce s-a intamplat cu solicitarea mea. De la celalalt capat al telefonului, mi s-a raspuns suav: “Am transmis solicitarea dvs mai departe la factorii responsabili. Daca nu v-au raspuns inseamna ca nu-i intereseaza propunerea.” La obiectia mea ca asteptam totusi un raspuns, oricare ar fi fost el, mi s-a spus cu aceeasi seninatate: “Noi nu raspundem decat in cazul in care ne intereseaza o propunere”.
Ceva de genul acesta s-o fi intampland si la Institutul Cultural Roman. Ca si la celelalte institutii din Romania, de stat sau nu. Astept si acum, dupa mai bine de doi ani, raspunsuri, pozitive sau negative, la invitatiile lansate pentru realizarea unor interviuri cu Mihai Gheorghiu, seful Departamentului pentru Relatiile cu Românii de Pretutindeni, referitor la activitatea institutiei pe care o conduce si cu Ingrid Zaarour, sefa Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, referitor la modul in care romanii din strainatate isi pot recupera proprietatile confiscate de comunisti si, mai ales, la modul in care pot fi despagubiti. Probabil ca “propunerea” mea nu-i intereseaza, iar “politica” institutiilor este ca, in acest caz, sa nu se oboseasca sa dea vreun raspuns.
Am ezitat inainte de a scrie despre scandalul de la New York, fiindca am o problema sa ma asociez in vreun fel cu gasca de contestatari din subordinea familiei Voiculescu. Scandalul de la New York nu ar fi avut aceeasi amploare daca la mijloc nu ar fi fost un om numit in functie de Traian Basescu. Tinta reala a atacurilor la adresa presedintelui ICR, Horia Roman Patapievici este, de fapt, Traian Basescu. Iar principala vina a lui Patapievici este aceea de a-si fi aratat sustinerea fata de presedintele Romaniei, la fel ca si Gabriel Liiceanu si alti intelectuali romani, care au fost supusi unor atacuri mizerabile din partea acelorasi asa-zisi ziaristi, tocmiti cu bani grei de un fost securist.
Ma crucesc si acum in fata urmatoarei imagini vazute la Antena 3: Victor Ciutacu si Mircea Badea, doi dintre “greii” Antenelor lui Voiculescu se luau la tranta “intelectuala” cu Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu. Cei doi, care nu au citit in toata viata lor, impreuna, atatea carti cate au scris cei trei intelectuali, ii jigneau pe acestia din urma intr-un mod impardonabil. Pentru gasca de tonomate asmutite pecuniar de familia Voiculescu, prost inspirata expozitie de la New York a venit ca o mana cereasca.