Cartea aceasta a lui Mircea Anghelescu este nu doar utila ci, pentru multa lume, chiar esentiala pentru intelegerea lumii literare, a mentalitatii scriitorilor si a destinului ciudat al unor scrieri literare. Subtitlul amplu – Falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii in literatura – ne scuteste, in mod salutar, sa reluam structura cartii si ne sugereaza dosarele extrem de atractive abordate intre paginile ei.
Punctul de plecare se afla in constatarea unui statut ambivalent al documentelor literare constituite din scrieri apocrife, falsuri, farse etc. Ele sunt “pentru unii, cheia secreta a unor episoade oculte, inca neelucidate; pentru altii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sunt ceea ce par sau au vrut sa apara”. Intentia autorului este de a argumenta ca ambivalenta aceasta nu-si are rostul. Documentele in cauza nu furnizeaza cheia unor enigme si nu sunt nici rebuturi ale istoriei, ci se identifica drept purtatoare ale unor semnificatii ce depasesc intentiile autorilor lor: “Fiind altceva decat pretind a fi, ele sunt rezultatul unui proces de recunoastere si de selectie a trasaturilor unei epoci, de identificare a unor mode, ticuri, preferinte si, in cele din urma, a unor aspiratii”
Subiectele alese de Mircea Anghelescu, tratate cu binecunoscuta lui acribie, fac parte din repertoriul clasic al istoriei si literaturii romane, dar autorul observa pe buna dreptate ca, in comparatie cu ce se intampla in literaturile occidentale, interesul pentru ele este mult mai redus la noi. “Si nu numai din partea cititorilor – care ignora de fapt cea mai mare parte a avatarurilor genului, ci si a istoricilor literari si a diversilor cercetatori din sfera antropologiei culturale”. Lacuna aceasta se cere inlaturata si, evident, Mistifictiuni este o tentativa, bine articulata, in acest sens.
Exista o diferenta importanta intre textele apocrife istorice si cele literare. In istorie, textele apocrife sunt subordonate unor scopuri extrem de practice: economice (de exemplu insusirea sau argumentarea drepturilor asupra unor proprietati), politice (“pentru a infunda un adversar” – de exemplu, o scrisoare atribuita lui Mihai Viteazu, prin care acesta se declara supus turcilor), ori patriotice (de sustinere a unor obiective nationale, cum au fost asa numitele “capitulatii” – redactate, probabil, in secolul al XVIII-lea, dar plasate pe vremea primelor conflicte dintre principatele romane si Imperiul Otoman).
In literatura insa, chiar cand asemenea scopuri continua sa existe, textele apocrife intra intr-o categorie mai larga, careia autorul ii da numele de “mistifictiuni”. Aici, in aceasta categorie, alaturi de documentele blamabile – cum ar fi cele produse de Caion impotriva lui Caragiale – intra si altele, valabile datorita valorii lor literare. Chiar cand falsul acestora din urma este dovedit sau marturisit, prezenta lor in istoria literaturii continua sa fie legitima. Dintre exemplele mentionate si analizate mai mult sau mai putin detaliat, cel mai semnificativ este un pretins jurnal al uneia dintre prietenele lui Guy de Maupassant, publicat la Paris in 1912, dar scris de Claude-Rodolphe Bernhaut, alias Adrien le Corbeau, alias Adrian Corbu, alias Radu Baltag, alias Rudolph Bernhaut, scriitor roman-evreu originar din Turnu Severin (Victor Eftimiu) sau din Bolintin, in preajma Bucurestiului (Doctor N. Lupu). Jurnalul, de o calitate literara si documentara ireprosabila, a fost considerat de critica franceza a vremii strict autentic si s-a bucurat de o mare autoritate pana prin anul 2000, cand mistificarea a fost dezvaluita de un cercetator francez, Jacques Beliveau.
Dar exista si alte exemple ilustre. Asa, de exemplu, Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, atribuite sute de ani unei calugarite al carei nume s-a dovedit a fi doar un pseudonim literar al Marchizului de Guilleragues. Sau cariera literara paralela a doi scriitori francezi, Romain Gary si Emile Ajar, care, dupa sinuciderea celui dintai, s-au dovedit a fi unul singur: Romain Gary. Ori heteronimele lui Fernando Pessoa, care au impus in lumea literara portugheza interbelica profilurile artistice si psihologice a cel putin patru scriitori diferiti: Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campo, Bernardo Soares.
Din spatiul istoriei si literaturii romane, Mircea Anghelescu selecteaza mai intai pretinsa Cronica a lui Huru, publicata de Gheorghe Asachi in 1856, “descoperita” de hatmanul Gh. Boldur Latescu. Este vorba despre un document care ar fi o traducere facuta de un spatar Clanau prin 1495, dupa o cronica originala latina a lui Huru, cancelar al lui Dragos Voda, si aceasta un fragment dintr-o cronica latina si mai veche atribuita lui Arbore Campodux.
Scrisa intr-o limba imposibila, Cronica lui Huru evoca etnogeneza poporului roman, continuitatea acestuia in Dacia dupa retragerea trupelor romane in secolul al III-lea e.n. Intampinata cu entuziasm intr-o perioada in care efervescenta patriotica din preajma unirii principatelor romane avea nevoie de asa ceva, cronica s-a dovedit a fi o plastografie a unui autor incert, dar cu banuieli intemeiate ca ar apartine familiei boierilor Sion.
Cronica lui Huru, document istoric propriu-zis, se inscrie intr-o traditie mult mai frecvent ilustrata insa in literatura: traditia manuscrisului gasit. Aici, episodul cel mai prestigios din literatura romana pare sa fie cel legat de paternitatea poemului in proza Cantarea Romaniei, publicata anonim in 1850 la Paris, in Romania viitoare si, tot anonim, in 1855 in Romania literara a lui Vasile Alecsandri. Potrivit concluziilor lui Gh. Zane, ultimul cercetator al subiectului, concluzii insusite de istoria literara si, cu prudenta, si de Mircea Anghelescu, textul ar fi fost scris de Alecu Russo in frantuzeste si tradus de Nicolae Balcescu, autor al unei “precuvantari” elogioase.
Cu multa minutie si foarte nuantat este analizat dosarul Caion-Caragiale. Calomniatorul, o persoana dezechilibrata care nu se afla la prima, si nici la ultima tentativa de plastografiere, va fi eliminat din universitate din cauza falsului dovedit in procesul intentat lui de Caragiale si-l va acuza pe acesta toata viata ca i-a distrus cariera. Isi va mentine acuzatiile cu o superbie ridicola pana la moarte, celebrand, de exemplu, in 1905, chiar aniversarea procesului, perceput de el, contrar tuturor evidentelor, ca o mare victorie morala!
Foarte echilibrat si prudent analizeaza Mircea Anghelescu problema identitatii poetului A. Mirea, rezultat din colaborarea lui Dimitrie Anghel cu St. O. Iosif, la inceputul secolului trecut. Identitatea aceasta i-a preocupat suficient de mult si pe contemporani si e amuzant ca, printre ei, Mihail Sadoveanu se inscrie ca un incitator, desigur in gluma, al mistificatiei. In februarie 1908, el publica o scrisoare de protest contra zvonului ca numele A. Mirea ar fi doar un pseudonim literar fictiv: “Ma numesc Alexandru Mirea, am 31 de ani, necasatorit…, functionar al statului, silvicultor in Dolhasca”… “e vremea sa inceteze o legenda care a mers departe in jurul acestui nume al meu”!
Acelasi echilibru il gasim intr-un capitol care trateaza despre tentativa lui Felix Aderca de a introduce in literatura romana, prin intermediul unei pretinse traduceri a unui roman englezesc, o mai mare deschidere fata de subiectele impregnate de sexualitate. “Traducerea” a starnit discutii aprinse si s-a bucurat de popularitate in masa cititorilor, dar cand scriitorul si-a revendicat intr-un tarziu paternitatea romanului, ea si-a pierdut orice interes. Titlul romanului, “tradus” Al doilea amant al Doamnei Chatterley, trimitea la cunoscutul roman al lui D.H. Lawrence, Lady Chatterley’s Lover, care, aparut in romaneste in 1932 si acuzat de pornografie, daduse nastere chiar unui simbolic proces public. Supusa “judecatii” unui complet format din scriitori, cartea autorului englez fusese aparata de Felix Aderca, impotriva “acuzatorului” Alexandru Hodos.
Dincolo de aceste dosare principale, remarcabile prin bogatia si nu rareori prin ineditul informatiei, se cuvine sa salutam si viziunea de ansamblu a autorului. Datorita deschiderii ei, mult dincolo de hotarele literaturii nationale, subiectele romanesti sunt integrate in traditia literaturii general europene, ceea ce determina o cota de interes sporita in jurul lor. Adaugandu-se eruditia si, in acelasi timp, finetea si caracterul ponderat al argumentelor si concluziilor, Mistifictiuni se citeste ca o carte cu adevarat pasionanta.