Asasinarea tineretii si sperantei

Asa cum aratam in episodul anterior, dupa razboi a existat in Romania o intinsa miscare de rezistenta anticomunista. Dintre formatiunile paramilitare angajate in aceasta rezistenta armata in munti facea parte si grupul de partizani condus de Ioan Gavrila Ogoranu, care a actionat pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului in perioada ianuarie 1953 – mai 1954. In evidentele Securitatii, grupul acesta era considerat un mare pericol, in conditiile in care celelalte fusesera reduse la tacere.

Organizatia, care purta denumirea de Grupul 73 Carpatin de Eliberare Nationala, avea in componenta numai elemente tinere. Data constituirii a fost 1 mai 1950, seful ales initial fiind Andrei Hasu, urmat de studentul Ion Ghiujdea. Calitatile lui Ion Gavrila au facut ca, in scurt timp, el sa preia conducerea ostilitatilor.

Din grup mai faceau parte Andrei Laurian, Gheor­ghe Hasu, Ion si Gelu Novac, Gheorghe Sovaiala, Silviu Socol, Marcel Cornea si altii, cu varste intre 21 si 29 de ani. Se cunosteau din anii de scoala petrecuti la Liceul Radu Negru din Fagaras. O parte dintre ei aderasera la organizatia tineretului legionar Manunchiul de Prie­teni. Altii erau urmariti de Securitate pentru activitate ostila regimului, printre ei fiind grupul care a participat in 1946 la greva studentilor din Cluj. Rand pe rand, au disparut de la domiciliile lor, deoarece erau in mare pericol de a fi arestati si dusi pe un drum fara intoarcere.

Dupa o perioada de lupte violente cu trupele de Securi­tate mult mai numeroase, desfasurate in flancuri largi de scotocire, in noaptea de 14/15 noiembrie 1950 au fost prinsi Gheorghe Hasu, Nicolae Stanciu si Silviu Socol. Cu o saptamana mai devreme, Marcel Cornea a fost impuscat si Virgil Rades a fost capturat si a murit in inchisoare, in urma batailor bestiale.

Toma Pirau a fost inconjurat in timp ce tragea cu pistolul automat. In final, s-a sinucis, deoarece secu­ri­stii avansau spre el cu mama sa impinsa in fata, pe post de scut. Rand pe rand au fost prinsi toti componentii grupului si multi dintre ei au fost condamnati la moarte pentru crima de uneltire impotriva securitatii interne si externe a Republicii Populare Romane. Executia a avut loc la 6 august 1957. Ceilalti au fost condamnati la munca silnica pe viata.

Una dintre cele mai mari greseli le-au facut mama si sora lui Ion Gavrila care, mergand la preot, l-au ru­gat sa citeasca un pomelnic in care luptatorul era trecut printre cei vii. Confesorul, care figura in evidentele Securitatii drept informatorul “Creanga”, la 6 decembrie 1960 a anuntat organele statului ca fugarul traieste.

Ion Gavrila Ogoranu, seful grupului, fost student la Cluj si ofiter de rezerva, a fost condamnat la moarte in contumacie de un tribunal din Sibiu, in 1951. A stat ascuns pana in 1976 in satul Galtiu, comuna Santimbru, judetul Alba, complicea devenindu-i sotie. La acea data, a parasit ascunzatoarea, crezand ca poate iesi la iveala, deoarece depasise termenul de prescriptie. A fost insa imediat arestat si anchetat cinci luni la inchisoarea Rahova din Bucuresti. Prin celula sa treceau alternativ ofiterii Gheorghe Francisc si Tiberiu Naghi, care aveau statutul simbolic de arestati, dar se vedea ca primisera misiunea sa-l studieze psihologic pe cel de langa ei. Doreau sa stie cum a ajuns numele arestatului Ion Gavrila pe lista pe care Richard Nixon a prezentat-o lui Nicolae Ceausescu atunci cand a venit la Bucuresti.

Un alt grup de rezistenta anticomunista a actionat in nordul Olteniei, in jurul manastirilor Arnota si Bistrita. Pentru neutralizarea nucleului, organele de stat au desemnat un tanar ofiter de Securitate sa se deplaseze in acel perimetru geografic in calitate de student la Teologie, venit in scopuri de rugaciune, purtand barba, facandu-si cruce permanent cu privirea in pamant.

Primit cu ospitalitate de maica Tiberiada Teodorescu, tanarul a fost gazduit si rugat sa cante la strana. In paralel cu aceasta indeletnicire, ofiterul a inceput activitatea de filaj. Nu peste mult timp si-a dat seama ca in zilele de joi si duminica, din varful muntelui cobora un individ care, dupa ce-si incarca traista cu alimente din magazia manastirii Bistrita, urca inapoi pe carari numai de el stiute, pana la Grota Ursului, unde se aflau adapostiti sapte studenti.

Dupa ce a trecut perioada sarbatorilor Sfintelor Paste, in zona si-a facut aparitia un pluton al trupelor de Securitate al Batalionului de Interventie nr. 52 Dragasani, trimis special sa lichideze gruparea subversiva. Dupa un prim schimb de focuri, securistii s-au retras pentru reorganizarea atacului. Intre timp, tinerii asediati s-au tarat pana la Pestera Liliecilor. In noaptea de 25/26 aprilie 1949, securistii au atacat cu forte sporite, impuscand tot efectivul condus de Ion Opritescu – Opris. Un singur tanar ramasese in pestera, grav ranit. Era studentul Nicolae Anghelescu, care in final a fost impuscat in cap de un subofiter nervos ca opozantii rezistasera atat de mult timp.

La scurt timp, tanarul ofiter de Securitate care a pozat intr-un student smerit a fost avansat in grad. A imbatranit cu constiinta implinita ca si-a facut datoria. Pentru ajutorul dat fugarilor, a fost arestata stareta Olga Glojaru, impreuna cu sase maici, sub invinuirea de omisiune de denunt si alimente date banditilor din munti.

Din referatul cu nr. 60169, al lt.-col. Toma Toanta, se desprinde faptul ca in primavara anului 1949, pe cand era locotenent, a fost sesizat de existenta unui grup tero­rist, diversionist si contrarevolutionar ascuns in zona Arnota-Horezu, condus de legionarul Opris. In aceste conditii, a primit ordin de la maiorul Nicolae Filip sa stabileasca o strategie a situatiei din teren si sa treaca la fapte. La fata locului, au venit de la Bucuresti ministrul adjunct Gheorghe Pintilie, colonelul Andrei Gluvacov si maiorul Ciupagea de la Directia a IV-a. Au mai participat inca patru ofiteri: Nicolae Mihut, Vasile Petcan, Gheorghe Botta si Voicu Cimpoieru. In actiunea de anihilare a grupului subversiv, care a durat 30 de minute, au fost impuscati in lupta sapte membri din banda, cinci au fost arestati si trei au scapat in frunte cu Opris.

O alta grupare si-a desfasurat activitatea pe versantul sudic al Muntilor Faga­ras, cu nucleul principal in localitatea Nucsoara din judetul Arges. In componenta sa erau fosti ofiteri, invatatori, preoti, chia­buri si persoane de sprijin. Conducatorii acestor partizani au fost colonelul Gheorghe Arsenescu, locotenentul Toma Arnautoiu si profesorul Dumitru Apostol. Din efectivele insurgentilor mai faceau parte Petre Arna­utoiu, Laurentiu Arnautoiu, Ioan Popa, Nicolae Enescu, Ion Mica, Gheorghe Tomeci, Gheorghe Duteanu, Ion Dumitrescu si altii. Din randul persoanelor de sprijin s-a aflat in prima linie curajoasa Elisabeta Rizea, care a fost prinsa si torturata multi ani pentru faptul ca i-a ajutat cu alimente pe partizanii din munti. Grupul “Haiducii Muscelului” s-a format in februarie 1948, prin unificarea a patru formatiuni de insurgenti care nu au mai suportat abuzurile facute de organele statului asupra populatiei.

Colonelul Gh. Arsenescu, unul dintre conducatori, s-a nascut la 31 mai 1907 la Campulung-Muscel. Dupa ce a absolvit scoala Militara Superioara de Razboi a fost numit comandantul Regimentului 30 Muscel, sef de Stat Major al Diviziei a III-a si seful Biroului Operatii al Diviziei 20 Vanatori de Munte. Dupa trecerea in rezerva, a organizat rezistenta anticomunista. A fost prins prin tradare si executat la 29 mai 1962.

Toma Arnautoiu s-a nascut la 14 februarie 1921 in comuna Nucsoara. A absolvit Liceul Militar Ferdinand din Chisinau si a fost coleg cu Jenica Arnautu viitorul conducator al grupului de rezistenta din Obcinele Bucovinei si cu Tiberius Tolescu, din miscarea anticomunista din Oltenia, condusa de generalul Carlaont. A urmat scoala Militara de Cavalerie. Ranit la 26 decembrie 1944 in Ungaria, dupa insanatosire a fost repartizat in Garda Regala. Fiind trecut in rezerva, a trecut in rezistenta anticomunista. Capturat prin tradarea unui infractor, a fost executat la Jilava in seara zilei de 18 iulie 1959, la orele 21:00.

Dupa capturarea grupului, unii insurgenti au fost impuscati pe loc, pentru a ingrozi populatia, iar ceilalti au fost judecati rapid de Tribunalul Militar Bucuresti. Din cei peste 100 de condamnati, 16 au fost executati in noaptea de 18/19 iunie 1958, incepand cu orele 21:00, la intervale de 15 minute fiecare. Printre cei impuscati la Jilava, s-au aflat trei preoti: Ion Dragoi, Ion Constan­tinescu si Nicolae Andreescu. Nici unul nu are mormant, nu se stie unde au fost aruncate cadavrele lor. Profesorul Apostol a fost impuscat de capitanul Carnu la marginea comunei Suici si lasat la fata locului pentru a ingrozi populatia.

Autoritatile actuale ezita sa raspunda la intrebarea daca acesti martiri au fost banditi, asa cum figurau in evidentele Securitatii sau daca se pot numi eroi… Rudele celor de mai sus au fost condamnate si ele la temnita grea. Iustina Constantinescu – 15 ani, Maria Popescu – 10, Maria Andreescu – 15, Iuliana Constan­tinescu – 12 etc.

Una dintre figurile legendare care s-a implicat cu devotament in activitatea acestor luptatori, a fost Elisabeta Rizea. Eroina s-a nascut la 28 iulie 1912 la Domnesti, langa Curtea de Arges, ca nepoata a fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de noile autoritati in 1948. Ea s-a alaturat rezistentei anticomuniste impreuna cu Gheorghe Rizea, sotul sau. Toti sperau ca vor tine piept implemen­tarii comunismului pana la venirea occidentalilor, sa-i dea jos de la putere pe atei. La 18 iunie 1949, a fost prinsa de Securitate si dusa la Primaria comunei Domnesti unde a fost batuta crunt de locotenentul Teodor Constantinescu si de capitanul Carnu, cu un furtun de cauciuc. Legata de par, de carligul lustrei din tavan, a ramas astfel suspendata pana ce a cazut de la inaltime urland de durere. O porti­une a scalpului ii ramasese agatata de tavan. Tanara de 18 ani era deja mutilata pentru toata viata. Cu patru coaste rupte a fost tinuta patru zile inchisa fara mancare. Dusa apoi la inchisoarea Pitesti a suportat in continuare pumnii si palmele ofiterilor Mecu si Zamfirescu, specialisti in dezlegarea limbilor. Abia in septembrie 1951 a fost condamnata la 7 ani temnita grea si dusa la Jilava. Eliberata in 1958 a continuat sa protesteze si sa-i ajute pe partizanii care nu fuse­sera prinsi. In 1961 a fost din nou arestata, dusa la Jilava si la Miercurea Ciuc fiind condam­nata la munca silnica pe viata. Eliberata in 1964 s-a simtit in continuare filata. In evidentele Securitatii figura ca fiind obiectivul 1303.

Ca un mare paradox, Elisabeta Rizea a fost arestata din nou in 1990 si dusa la Pitesti deoarece la alegeri indemna populatia satului sa nu voteze FSN-ul. A intrat in legenda prin moartea survenita la 6 octombrie 2003 la Nucsoara – Arges – lucida si total nemultumita de cei ce nu pot fi verticali. La inmormantare a fost prezenta familia regala. Tortionarul Carnu, ofiterul care o lasase fara par avand si alte crime la activ, s-a spanzurat in 1991.

In anul 2001, regele Mihai si regina Ana, au vizitat-o pe Elisabeta la Nucsoara. Gazda i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin. Au depanat amintiri. Era dezamagita deoarece cei care s-au sacrificat pentru regalitate aveau nevoie de o apreciere cu mult mai mare din partea tuturor. Despre lupta lor in munti inca nu se stie la scoala, nu este cuprinsa in cartea de istorie.