Bun venit acasa

Ca de fiecare data, nostalgia revederii micului aeroport din Timisoara, napadit de verdeata. De sus, din avion, ma straduiesc sa-l deslusesc cat mai devreme. Nu-mi umbreste bucuria regasirii nici ploaia marunta, nici coada la care ma asez, plina de entuziasm, odata patrunsa in cladire. Prezint actele si trec de ghiseu, dupa ce salut cu voiosie si fara raspuns o functionara cu unghii de culoarea sangelui.

Ma strecor prin multime, imi astept bagajele, care intarzie sa soseasca pe banda rulanta. Un functionar rotofei imi face un semn misterios cu mana. Ajuns langa mine, ma priveste scrutator. Cateva secunde se scurg astfel, pana imi adun curajul sa-l intreb ce s-a intamplat. “Sa nu plecati, zice el sever, trebuie sa asteptati.” “Sa astept ce?, intreb, iar tupeul meu il scoate din sarite, insa ca o persoana publica respectabi­la ce se afla se stapaneste. Numai tonul este mult mai acru: “Sa asteptati”, repeta si-mi in­toar­ce, demn, spatele. Resimt, brusc, oboseala celor 24 de ore de nesomn, nascuta parca din aceasta intarziere de ultim moment. Sunt la doi pasi de casa si iata, nu stiu cand o sa ajung. Imaginea unui pat mare imi ataca constant ima­gi­natia. Imi trag bagajele de pe banda si astept.

Dupa o vreme, zaresc functionarul care se indreapta agale spre mine. “Ne trebuie pasaportul cel vechi”, ma anunta, cu acelasi ton misterios. Avand pasaportul expirat, calatoresc cu un titre de voyage obtinut de la Consulat, care in Canada si la München nu mi-a pus nicio proble­ma. Insa am fost prevazatoare si am adus si pa­sa­portul expirat, asa ca il scot din geanta si i-l intind. Am la mine si certificatele de nastere si de casatorie. Sunt mirata ca nu mi le cere. Pleaca, cu acelasi pas domol, spre alt colt al aeroportului. “Cat mai am de asteptat?”, strig eu in urma lui, fara sa obtin raspuns. Lumea s-a cam rarit, mi-e teama sa nu plece vamesii.

Trece alt sfert de ora pana sa reapara functionarul, preocupat insa de altceva, in coltul opus al salii. Alerg spre el. “ Domnule, ce se intampla? E ceva in neregula cu actele mele? Am dreptul sa stiu! Sunt pe drum de o zi si o noapte, vreau sa ajung acasa… Cat mai am de asteptat?” Omul ma priveste siderat de aceasta iesire neasteptata. Care parca ii sporeste si mai mult banuielile. Totusi, binevoieste sa-mi spuna ca asteapta un telefon de confirmare de la Bucuresti. Dispare intr-o incapere.

Functionara cu unghii rosii si inca o dama trec pe langa mine, privindu-ma scrutator. S-a dus buhul ca umblu la mine cu alt act decat pasaportul. In fine, trece alt sfert de ceas pana reapare domnul cel rotofei in prag si-mi face un gest evaziv cu mana. E plin de importanta. Ridic din sprancene, merg la el sa-mi recuperez actele. “Ati aflat pana la urma ce e un titlu de calato­rie?” nu ma abtin. Nu-mi raspunde si imi face semn de “sterge-o, pana nu ma razgandesc”.

Primul lucru pe care il fac, in vederea intoarcerii in Canada, e sa obtin un pasaport nou. “Lucrurile s-au schimbat, merge repede acum”, ma asigura prietenii. Nu pot decat sa ma bucur. Ajung la fata locului, o doamna in uniforma albastra verifica actele si ofera informatii. Intreb, cand imi vine randul, de ce am nevoie. Urmeaza o enumerare rapida, din care nu retin decat “dosar plic” si taxa. A trecut deja la urmatorul. Astept si, politicoasa, mai intreb o data. Ma intereseaza mai ales unde se plateste taxa si cat este, fiindca trebuie sa schimb dolari. Ma priveste ca pe o handicapata. “Scrie pe panou”, zice si trece, grabita, la urmatorul. Citesc panoul de la un capat la altul, de doua ori, ca sa ma asigur ca nu contine informatiile care ma intereseaza, si anu­me actele pentru un cetatean roman cu domici­liul in strainatate. Nu am incotro, ma prezint iarasi in fata doamnei, cu speranta ca nu ma va recunoaste. Am ghinion si o gasesc nervoasa, dupa o cearta inversunata cu niste cetateni de etnie roma. Ii povesteste tarasenia unei colege, care da, compatimitoare, din cap. Astept sa termine, insa indignarea ei e mare. Ca in teleno­vele, apare schimbul doi, o alta colega care vrea sa stie ce s-a intamplat. In spatele meu, coada creste. Cand intreb din nou, nu mai sunt politicoasa, ca la inceput. Adopt o atitudine agresiva, un ton rastit. I-am captat atentia, imi da toate datele.

Merg la cec, sa platesc taxa. Doua persoane inaintea mea, un barbat stirb si o fetiscana care se cearta cu iubitul la celular. Rasare o doamna, care ma impinge si trece in fata. Protestez. Nici nu se gandeste sa cedeze: “Aici eram, dupa stalp, imi numaram banii. Nu m-ai vazut tu, dar eu eram aicea demult, inaintea ta.” Barbatul ma priveste cu repros. Pana si fetiscana isi face timp sa se incrunte la mine, inainte sa reia refrenul conversatiei “Si de ce zici ca nu ma iubesti, Aurele?” Ma intreb ce se intampla daca incerca sa se bage in fata lor.

Din nou la Pasapoarte, astept sa se lumineze numarul meu pe panou. De ceva vreme nu se mai lumineaza niciun numar. “Toata lumea trece inainte, comenteaza o doamna inalta, cu coc. Toti pilosii. Si noi stam aici ca fraierii.” Parca pentru a-i proba spusele, o tanara vrea sa deschida usa. Doamna cu coc o ataca. “Nu te las sa intri! striga. Sa iti astepti randul!” “Voiam sa vad cati mai sunt inauntru”, raspunde, in pripa, tanara. Doamna cu coc nu se lasa pacalita. De cearta celor doua profita o intreaga familie, mama, tata si doi copii, care intra in birou, desi niciun numar nou nu s-a aprins pe lista. Dupa vreo doua ore imi vine, in sfarsit, randul. Functionarul, la fel de important precum cel din aeroport, nici nu ma priveste. Scrie ceva la calculator, apasa pe butonul aparatului de pozat… gata. Ies afara cu sentimentul unei mari realizari.

Zi de vara, calduroasa. Vreau sa ma tund, inainte de trenul de amiaza la care am bilet. Intru la primul coafor. O tanara stilata se in­dreapta agale spre mine. Afla ce doresc si imi spune ca nu se poate. E sambata, adauga ea in chip de explicatie. Ma uit prin sala, una dintre coafeze sta. Clienta ei, cu bigudiuri si solutie de permanent in cap, are de asteptat cel putin jumatate de ora. “N-ar putea domnisoara… intre timp?” indraznesc. Domnisoara imi arunca o privire plina de ura. “Cum asa? se mira receptionera. E ocupata, are clienta.” Asa e, am uitat ca bunul simt romanesc cere ca orele de lucru sa fie presarate cu pauze. Receptionera ma cerceteaza cu bagare de seama si-mi propune, cu aerul de mare favoare, sa revin peste o ora, ca aranjeaza ea cu una din fete, care intra in tura. Situatie in care, mi-aduc aminte, bacsisul mare se impune.

Orasul are aer sarbatoresc; desi e zi lucratoare, terasele sunt pline. Plina de optimism, ma indrept spre statia de taxiuri. Doua sunt goale, soferii se afla la terasa de peste drum. Nu se sinchisesc de intentia mea vadita de a le deveni clienta. Cel de-al treilea sofer isi aranjeaza masina: lipeste niste abtibilduri pe geam. Imi face semn sa astept, insa abtibildurile sunt multe si el pare genul indecis, asa ca merg spre al patrulea. Care tocmai iese din masina. “Sunteti liber?” ma grabesc. “Da, desigur”, zice si pleaca. Se intoarce de la jumatatea drumului si imi face semn sa urc in masina.

Nu am de ales. Ma instalez pe bancheta din spate si incep sa astept. Timpul trece, trenul mer­ge. Daca-l pierd, urmatorul e la noapte. Stau cu ochii pe taximetristii de la terasa, care nu au insa de gand sa-si intrerupa discutia inflacarata. Se intoarce al meu, vesel nevoie mare. “Vanza­toa­rea de la chiosc e o scumpa”, imi spune. Nu am mai gasit ziarul si CD-ul se da cu ziaru, da il oprise ea pentru o ruda si a zis ca mi-l da si mie sa-l ascult si sa-l inregistrez.” Ii spun ca-mi pare bine si ca ma grabesc. Nu ma aude, preocupat sa regleze sonorul. Sunetele unei manele inunda interiorul si trece departe, prin ferestre. Nu se indura sa porneasca pana nu se termina prima melodie, care-l impresioneaza mult. Din fericire, trenul are intarziere, asa ca il prind.