Hotarat, avem nevoie sa ne incalzim – mi-am zis dupa ce am privit prognoza meteo din Montreal. Asa ca am ales ca destinatie paradisul numit Cancun. O alegere excelenta, exact ce ne trebuia dupa atata frig si ploaie vara asta.
In avion, o familie de quebechezi din Repentigny nu inceta sa-si motiveze alegerea de a calatori. Oamenii dadusera la lopata peste 100 de zile, in iarna parca prea de curand incheiata. Erau traumatizati. Cu totii i-am inteles, le-am dat dreptate si i-am incurajat.
Iata-ne ajunsi in paradis. “Resort”-ul adapostea zeci de persoane, venite – ca si noi – pentru odihna, distractie si o mica spalare de creier binemeritata. Si, cum in concediu faci ce vrei, mi-am gasit o placere aproape diabolica in a-mi aprinde tigara fara sa masor cei 9 metri de la nu stiu ce institutie sau fara sa tremur in mijlocul vifornitei. Insa, cum nu aveam niciodata bricheta la mine, tot timpul eram in cautarea indispensabilului foc. Prilej cu care mi-am facut pe plaja o groaza de cunostinte – asa, ca intre noi, viciatii. In cautarea focului
Intr-o zi, ne-am instalat la soare langa o familie cam de varsta noastra. El, sotul, a citit ziarul pret de vreo 6 ore, iar ea, draguta, a fumat in tot acest timp. Cand am dibuit ca doamna e dintre cei care-si omoara plamanii, am fost tare fericita s-o stiu langa mine – aveam asigurata sursa de foc.
Ma apropii, asadar, de doamna si-i cer bricheta, in limba lui Shakespeare. Femeia imi raspunde in dulcele grai romanesc:
– Cu placere.
Sunt vizibil surpinsa. Scanez tot ce am vorbit si am facut in ultimele ceasuri. Prea tarziu, e lata, insa bucuria de a gasi alt roman este coplesitoare, asa ca incep sa-i pun intrebari. Prima, evident, clasica prin stupiditatea ei, dar am pus-o:
– Sunteti romanca?
– Da, raspunde doamna, fara sa-ntoarca macar capul.
Continui s-o interoghez, cuprinsa de o frenezie pe care numai cineva care a stat mult la soare poate sa o aiba:
– De unde sunteti?
– Din Oradea, imi raspunde ea, iar sotul isi ridica usor capul din ziar.
Exclam:
– Deci sunteti romani din Romania!
– Da, zice domnul si se reintoarce la ziarul lui.
Cine ma cunoaste stie ca sunt tare vorbareata, dar romanii oradeni aveau aerul de a fi extrem de fericiti fara mine, asa ca i-am lasat in pace. A doua zi, ii revad, ma revad, dar, precaut, domnul impartise ziarul in doua cu doamna, asa ca amandoi erau cufundati in lectura.
Macar ni se vad slapii! Caut deci un alt vicios. Si gasesc doi. N-o sa credeti, erau tot romani. Si nu de oriunde, din Bucuresti. O pereche draguta de tineri, care faceau turul lumii si care, plictisiti de plajele europene, venisera sa le incerce pe cele ale Mexicului.
Altfel de oameni, vorbareti ca si mine. Ma intreaba de unde sunt, iar Montrealul nu pare sa-i impresioneze.
– E frig acolo, spun ei, iar eu dau afirmativ din cap.
Tinerii conduc discutia mai departe, pe subiecte dintre cele mai arzatoare: pretul unui teren in Bucuresti, in centru si la periferie. Ascult cateva minute, dupa care nu mai fac fata sumelor exorbitante si, la randu-mi, gasesc o scuza si plec catre bar. Dupa vreo jumatate de ora, ii gasesc cu sotul meu, tot la acelasi subiect – pretul la case si ce afaceri merg in Romania. Imi eliberez jumatatea si preiau voiniceste rolul de ascultator. Noroc ca a dat o ploicica si ne-am luat ramas bun unii de la altii.
Spre seara, ne hotaram sa vizitam orasul apropiat de statiune. O frumusete – privelisti, arhitectura, muzica, apus de soare.
– Hotarat, imortalizam momentul, ne spunem si hotaram sa facem o poza impreuna. Ne indreptam spre un grup si deja nu ne mai miram. Se vorbea romaneste. Zambim, le uram vacanta placuta. Dupa accent, pareau ardeleni. Nu ne inselam. Ii rugam sa ne faca o poza. Cea care parea mezina familiei ne indeplineste dorinta, face fotografia si, fara o vorba, ne da aparatul si pleaca. Privim in aparat, sa cautam imaginea. Poza era de la picioare in jos. Nu e grav, macar ni se vad slapii. Cerem ajutor de la un alt turist. Omul ne face de doua ori poza, ne-o arata, ne intreaba daca suntem multumiti, ne zambeste. Ii zambim si noi.
La urcarea in autobuz, reintalnim ardelenii. Vorbesc in soapta, iar cand trecem in dreptul lor, se opresc. Mergem mai departe si ne asezam in spate. O silueta se indreapta spre noi:
– Ça va bien?
Este familia din Repentigny. Ne pun o avalansa de intrebari despre cum am petrecut si ne invita la un pahar pentru a impartasi impresiile. Acceptam invitatia cu placere. Ça fait du bien.
