S-au implinit patru ani de cand Eminescu isi asteapta, descult, vizitatorii, in Piata Romaniei din Montreal. Dupa toata tevatura de la lansare, timpul a asternut aici o perdea de liniste, vecina cu uitarea. Intre timp, locul situat la intersectia strazilor Clark si Sewell n-a devenit nici motiv de mandrie, nici punct de intalnire pentru romanii din metropola canadiana. Multi inca nici nu si-au facut timp sa-l vada, desi au auzit ca exista. Noroc cu vizitele prietenilor sau rudelor din tara, care se intereseaza, cateodata, si de acest “obiectiv turistic”.
Venit din Romania in vizita la fiica sa, stabilita la Montreal, profesorul Cornel Cotutiu si-a schitat impresiile de calatorie intr-un volum intitulat “Veverita de pe rue Noël (Secvente dintr-o Canada proprie)”.
Cum in septembrie tocmai s-au implinit patru ani de la inaugurarea Pietei Romaniei la Montreal, redam aici fragmente din capitolul dedicat de scriitorul bistritean statuii lui Eminescu si Pietei care o gazduieste.
Dupa ce am iesit din strada Saint Laurent si am luat-o in sus, pe bulevardul cu acelasi nume, pe masura ce zona incepea sa aiba un aer latino-american, cresteau si puseurile emotive, aceasta pe un fond de usoara neliniste.
Din tot ce stiam deja din Tara, apoi aici, de pe internet si din presa romaneasca locala, eram pregatit sa traiesc o dezamagire; de fapt, sa mi se confirme ceea ce stiam, dar imi propuneam sa fiu si disponibil pentru contraargumente. (…)
Statuia e indreptata cu fata spre nord, eu am reperat-o din spate, urcad pe panta usoara spre acel loc cu un pic de verdeata, care mai inveseleste cladirile posomorate, parca afumate, din jur. Sub soarele puternic, statuia avea irizari, unduiri aramii.
In stanga – un parculet pentru copii, cu tobogane din plastic (segmentele de albastru din ele parca tipau in hora cromatica, din fericire, prafoasa, a preajmei); in celalalt capat – o mica parcare, cat pentru 10-15 masini – o suprafata neagra de bitum turnat recent. Intre cele doua extremitati – piateta, incadrata de opt puieti de tei (mde! Eminescu) si citiva plopi tineri. Aveam sa observ mai apoi, rememorand tabloul, ca elementele componenete ale acestuia tin de lumea mica, de dimensiuni modeste, diminutivale. Te si miri cum a putut incapea aici – la dezvelirea statuii – acea suta de romani montrealezi, mosul de la Cotroceni, aghiotantul cu cheia lui graseiata, din partea ministerului culturii romanesti, primareasa arondismentului, ambasadorul Romaniei si consulul general, plus trei ministri din guvernul canadian.
Asa ca, in nuca aceasta, zisa piata – a fost usor sa ajunga in ceafa lui Ion Iliescu gogoloiul de branza imputita, mult comentat imediat in presa din tara; secventa picanta pentru mass-media canadiana.
Pe cei cativa zeci de metri patrati, pardositi cu sfarimatura marunta de roca roscata, acum era liniste; patru banci fara spatar se prajeau goale, impasibile, la soare, pe a cincea – o tinara femeie intinsa pe burta, aromindu-si faptura zvelta. Picioarele, desculte.
De altfel, piciorul descult ar putea fi elementul semnificant a ceea ce se numea in acel moment “La Place de la Roumanie”. Abia vazind de aproape picioarele desculte ale statuii, mi-am dat seama ca eu insumi eram descult. Nici acum nu realizez cand – in timpul acela emotionant de apropiere inceata, tiptila – mi-am scos sandalele.
Picioarele si miinile statuii sculptorul le-a lasat vederii in maniera clasica, cu detalii naturaliste, ceea ce provoaca un contrast deliberat cu restul lucrarii. Sculptura pe asta conteaza: ambiguitatea sugestiei si a figurativului.
Gura, ochii, urechile au, de asemenea, un relief pregnant. Camasa, lunga pana la pulpele picioarelor, ochii cu pupila scobita adanc dau (cum se remarca si in presa) impresia unui bolnav fugit din ospiciu, oprit deodata, speriat de o revelatie provocata de ceva surprinzator aparut in zare.
Dar ce cale lunga si contrarianta de la infatisarea acestui Eminescu pina la versul topit in placa de arama fixata pe bordura: “Eternellement jeune, enveloppe dans ma cape…” Pentru mine suna ca un bustean dat de-a rostogolul pe ciment celebrul vers eminescian “Pururi tinar, infasurat in manta-mi”. Mult mai convingatoare pentru talmacirea versului gasesc a fi solutia propusa de artista Ioana Manolesco, in recent aparuta sa carte de traduceri din Eminescu: “Toujours jeune je marchais, enveloppe de ma cape”.
In fond, pentru strain ce legatura e (de vreme ce nu e) intre vers si sculptura? Aceeasi irelevanta ar fi putut s-o aiba, de pilda, “Codrule codrutule,/ Ce mai faci, dragutule?”; macar diminutivele eminesciene s-ar fi armonizat cu diminutivele ce alcatuiesc modesta piateta.
Cel putin restul de pe placa e inteligibil: “Don du Ministère de la Culture et des Cultes de Roumanie à la Ville de Montreal. Oeuvre de Vasile Gorduz. Inauguree le 18 septembre 2004. Mihai Eminescu 1850-1889. Poète national roumain.”
Un chenar de ciment, turnat in graba, incadreaza o suprafata de 5/5 m, presarata cu smocuri de iarba (ce seamana cu parul porcului din zonele alpine ale Carpatilor) si buchete de trifoi, crescand (ciudat) dintr-un strat de rumegus marunt si fasii de coaja de copac tanar. Piedestalul – din sist bituminos – caci nu-i poti spune soclu, se ridica deasupra rumegusului doar de un lat de palma.
Obiectul acesta, numit Mihai Eminescu, este o lucrare plastica a artistului Vasile Gorduz, careia ii sedea foarte bine intr-o sala de muzeu, intr-o nisa profunda. Dar, daca e considerata statuie – si nu sculptura – deci, cu menire de reprezentare simbolica, atunci prezenta acestui Eminescu in piateta respectiva este o eroare. O eroare de proportii. Intrebat, Caragiale ar raspunde cu siguranta: Un moft, monser! (…)
-Apoi… nu samana cu Eminescu a nost!…
Exclamatia, multiplicata, dar mai putin neaos, venea dinspre un palc de vreo 10 barbati si femei, care intrasera in piateta dinspre straduta Sewell. Jumatate din Fagaras, jumatate de la Resita, aveam sa aflu de la “autorul” sentintei. Si tot el:
-No, repede, poze si sa plecam!
si, intr-adevar, nu glumise. Plecara, nu inainte de a ma poza si pe mine, afland ca sunt ardelean.
-Sunteti primul roman pe care-l intalnim pe ziua de azi, constata seful, departandu-se.
Intre timp, ma incaltam.
Textul face parte din volumul “Veverita de pe Rue Noël (Secvente dintr-o Canada proprie)”, editat de Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007
