Cati dintre noi n-am intrat, macar o data, intr-un magazin canadian din care se pot procura diverse obiecte pentru pretul de un dolar? Majoritatea am facut-o. Probabil, mai frecvent pe la “inceputurile” canadiene, cand, in afara valizelor din mijlocul apartamentului inchiriat, nu existau prea multe obiecte in jurul nostru. Sau poate ca, pe parcursul vietii cu iz de artar, ne-a mai trebuit o glastra, un ghiveci, o ghirlanda de frunze uscate, un costum de Halloween sau vreun souvenir pe care statea scris, ostentativ, Canada.
Sa recunoastem, preturile derizorii pot bucura buzunarul unui proaspat emigrant. Degeaba ne-am lamentat mai tarziu de calitatea inferioara a produselor, in van ne-am promis sa nu mai cumparam “kitsch”-uri. Cumva, majoritatea am sfarsit, din nou, in fata rafturilor acestor magazine.
Odata cu recenta mea “curatenie de toamna”, am aruncat un sac de astfel de “nimicuri”, desi am incercat din rasputeri sa nu achizitionez prea multe de-a lungul vietii canadiene. Si nu numai pentru ca, in timp, am invatat lectia inutilitatii lor, dar imi amintesc si acum aglomeratia de astfel de obiecte din casa parinteasca, grija imensa pe care trebuia sa o am cand stergeam praful, copil fiind.
Ma loveam atunci de fel si fel de balerine din sticla, elefanti de portelan si alte ornamente a caror utilitate n-o vedeam (daca o excludeam pe aceea de a colecta praf). Imi promisesem inca de atunci ca, in casa mea, nu va exista un astfel de “ansamblu de arta”. Dar, oare, acele “maruntisuri” chiar erau “kitsch”-uri sau, la un moment dat, reprezentasera ceva mai mult pentru parintii mei?
In aceasta vara, am revazut in casa mamei, din Romania, un “tablou cu ursi” si un milieu imens. Desi casa era modernizata, am intrebat-o pe mama de ce pastra inca tabloul vechi si milieul parca poposit pe masa ei dintr-o alta epoca.
“Tabloul, mi-a spus mama zambind, imi aminteste de tine, cand erai mica si le spuneai ursilor poezii. Milieul, desi stiu ca nu este prea modern, il pastrez pentru ca l-am lucrat cu multa migala, in timp ce gandurile imi alergau pe la capatul lumii, unde ai ales tu sa traiesti. In plus, bucura-te ca, la sugestia ta, am aruncat bibelourile si toate florile de plastic, oricate amintiri stransesem in ele…”
Am imbratisat-o si, deodata, i-am inteles atasamentul. Cuvintele sale mi-au daruit convingerea ca va veni o vreme cand si eu ma voi inconjura si hrani cu amintiri dragi, oricat de “kitsch”-oase vor parea acestea viitorilor mei copii.
Cine nu isi aminteste si acum de decorurile ceausiste ale parintilor? Carpeta cu “Rapirea din Serai”, usa cu butucei de copac si tablouri cu flori de liliac sau pescari cu barca in larg nu am avut in casa copilariei, dar au avut rudele noastre. La noi se gaseau balerine, un peste de sticla asezat la loc de cinste pe televizor, macrameuri pe masute, elefanti-bibelou si flori de plastic cu tulpini de sarma.
O biblioteca plina cu sute de carti si o masa imensa au tronat ani de zile in sufragerie. O prietena de-a mamei avea un tablou infatisand “tiganca” (si azi il mai are pe peretele din sufragerie), iar o matusa era foarte mandra de o icoana fluorescenta, inzorzonata cu tot felul de beculete colorate, care ma duceau cu gandul la balci, si nu la religie.
Toate aceste amintiri ma fac sa ma gandesc ca, poate asa cum eu nu puteam intelege “decoratiunile interioare” ale copilariei comuniste, poate nici copiii mei nu vor mai intelege rolul canii mele canadiene, pastrate dupa aceasta curatenie de toamna. Am cumparat-o cu ani in urma, datorita pretului derizoriu, dar si sloganului de pe ea: “Don’t worry, tomorrow will be a better day”.
Sa le explic oare, de o vor acuza vreodata de “kitschism”, ca atunci cand am emigrat peste ocean, am avut nevoie sa vad acest logo in fiecare dimineata? Sau sa o arunc la sugestia lor?
Mai bine ma hotarasc unde asez milieul daruit de mama la plecarea din Romania…
