Om sarac in Canada

Aproape jumatate din populatia globului traieste in saracie, cu un venit mai mic de 2$ pe zi; 4.000 de persoane mor zilnic fiindca nu au apa potabila; 70 de mili­oane de copii nu au posibilitatea sa mearga la scoala; 50.000 de oameni mor in fiecare zi din cauza saraciei.

Intre 17 si 19 octombrie, circa 100 de milioane de persoane din 100 de tari au participat la o actiune mondiala de combatere a saraciei, inti­tulata >Stand Up and Take Action” (“Ridicati-va si actionati”). La Montreal s-au desfasurat mai multe actiuni de sensibilizare pe tema saraciei, printre care o “Noapte de veghe” afara, in frig, pentru a atrage atentia asupra persoanelor fara adapost: numarul acestora a ajuns, in metropola, la peste 30.000.

Saracia din Canada este o realitate care, pentru unii candidati la imigratie, pare de domeniul abstractului. Cel mult o exagerare, o simpla cochetarie in comparatie cu adevarata saracie din Africa, din Asia sau din Europa de est.

Si totusi, saracia din Canada este o realitate evidenta, imposibil de trecut cu vederea sau de contestat. In 2007, peste 1 milion de copii traiau aici sub pragul de saracie (1 din 6), aproape 750.000 de persoane frecventau bancile alimentare, iar aproximativ 1,5 milioane de persoane locuiau in conditii improprii.

La nivelul provinciei Quebec, rata saraciei infantile se ridica in 2007 la 22%. La Montreal, 33.000 de copii frecventau lunar bancile alimentare.

Dincolo de cifre, o realitate dramatica
Datele statistice spun mai putin decat aspectele de viata. Insa ele arata – de exemplu – ca, in 2006, 336.820 de familii din Quebec primeau pres­ta­tii de assistance-emploi. Partea din bugetul provinciei rezervata acestui program se cifra la aproape 230 de milioane de dolari. Nu e o suma neglijabila. Dar prestatia medie pe familie era de 682$. Intelegem deci iritarea organismelor comunitare de lupta impotriva saraciei: din acesti bani, familiile respective nu pot plati chiria unei locuinte decente si, in acelasi timp, sa-si asigure minimul de cheltuieli pentru subzistenta. Iar lista de asteptare a celor care au dreptul la o locuinta cu chirie abordabila (intr-un HLM) cuprinde, in prezent, peste 20.000 de nume.

“Abonatii” la saracie
Exista si in Canada, ca pretutindeni in lume, anumite categorii sociale mai vulnerabile in fata saraciei: familiile monoparentale, copiii, imigrantii, autohto­nii, persoanele in varsta, persoanele handicapate sau cu o calificare profesionala insuficienta.

Se intampla ca doua, trei sau chiar toate elementele acestea sa se intru­neasca in situatia acelorasi persoane. Astfel, de pilda, exista familii monoparentale de imigranti cu copii, in care parintele responsabil de eductia copiilor poate fi o persoana cu o calificare slaba. Este evident ca, in asemenea cazuri, saracia se instaleaza pe o durata nedeterminata si se poate accentua pana scapa de sub orice control. De aici, autoizolarea si, uneori, intrarea intr-o logica de autodistrugere prin alcool, droguri, prostitutie si viata total dezorganizata. Iar copiii, pe langa privati­u­nile indurate, sunt lipsiti si de modele identitare pozitive, ceea ce face extrem de dificila inserarea lor normala in so­cietate. Saracia, cu tot cortegiul cheltuielilor sociale pe care le implica, se transmite de la o generatie la alta mai frecvent decat bogatia.

Chipul de pe strada al saraciei montrealeze
Dimineata, cand in oras se simte, febril, inceputul unei noi zile de mun­ca, saracia poate avea un chip benign, pentru cine este grabit si nu da atentie la amanunte.

Treci pe langa un Metro si un om intre doua varste, cu camasa alba si pantaloni bej ponositi te saluta zambi­tor, fara sa-ti ceara nimic: e totusi un cersetor. Iti continui drumul si se apropie de tine un tanar dezghetat, imbracat in blugi albastri, gauriti. Inainte de a-ti cere maruntis ca sa bea o cafea, se intereseaza politicos daca vorbesti englezeste sau frantuzes­te. Cand intri in statia de metrou, vezi pe banca un ins gras, barbos, care se uita placid la oamenii care trec prin fata lui. Daca te apropii, te izbeste un miros de transpiratie si de urina. Omul si-a petrecut noaptea aici.

Coborand scara rulanta spre pe­ronul metroului, auzi un violoncel la care cineva incearca sa interpreteze Ave Maria sau un dans ungar. Interpretul nu are ta­lent, este un batranel imbracat ingrijit, cu figura distinsa, dar usor ratacita. Ii apostrofeaza nemultumit pe toti cei care trec nepasatori pe langa el, fara sa-i lase vreo moneda in cutia deschisa a violoncelului.

Iesi din nou in stra­da. Un distribuitor de ziare gratuite, rosu la fata de frig, cu un aer de imigrant, iti pune un jurnal in mana si-ti multu­mes­te pentru buna­vointa de a nu-l refuza. Este acolo de doua, de trei ore; va castiga, probabil, 20-30$ si s-ar putea ca acesta sa fie tot venitul lui pe ziua in curs. Nu e, cu si­guranta, un om bogat.

Treci pe langa un restaurant mo­dest de fast-food si vezi inauntru, la o masa de langa fereastra, ca in fiecare zi, aceleasi doua-trei persoane care taifa­suiesc mocnit in fata unei pungi de cartofi prajiti. Sunt pensionari din car­tier; locul acesta e singurul in care pot sta de vorba cu cineva fara sa fie nevoiti sa cheltuiasca mai mult de 1-2 dolari pe zi. La pranz, sunt tot aco­lo si vor ramane pana spre seara. Se bucura uneori de complicitatea blan­da a tinerilor, si ei saraci, care lucrea­za la restaurant si care le strecoara gratis cate ceva de mancare.

Si astfel, saracia cu care te intal­nesti pe strada pare decenta, civilizata, lipsita de gravitate. Si daca ai bunatatea sa strecori de doua-trei ori la rand cate un dolar in palma deschisa a unui cersetor de pe Saint-Denis, ai dreptul si la o efuziune sentimentala: >Sunteti un domn fin, va iubesc!”

Dar, odata cu lasarea noptii, chipul acesta benign, amabil, aparent lipsit de suferinta si de dramatism al saraciei, se schimba.

Coborarea in infern
Pentru cine este tentat sa cunoasca saracia asa cum se dezvaluie ea noaptea, faptul echivaleaza cu o coborare in infern: un infern al saracilor aflati la marginea societatii, supra­populat, forfotitor, agitat de aceleasi impulsuri si instincte omenesti ca si lumea “cealalta”.

In primul rand, >coboratorul in infern” va intalni, printre cei cu care va intra in contact, nevoia fireasca de comunicare cu alti semeni. Apoi, dorinta de a nu se simti un fel de rebuturi sociale, de care nimeni nu are nevoie. Si, de ase­menea, efortul de a evada, de a-si parasi cu ajutorul dro­gurilor viata plina de frustrari, con­strangeri si umilinte.

Va intalni tineri >junkies”, fara un acoperis deasupra capului, supraintoxicati de droguri tari, trecand de la heroina la coke si de la coke la somnifere spre a putea dormi doua-trei ore, prostituate tinere sau varstnice, cu sanatatea ruinata, sarace, la fel de sarace ca si clientii lor, itineranti care refac atmosfe­ra ve­chilor Curti de Mira­cole din ora­sele europene de altadata, cersetori din nordul Quebe­cu­lui, ori autohtoni plecati din rezervatiile lor si esuati la Montreal, in cautarea unei vieti mai usoare. Si, mai ales, tristetea fundamentala si dispe­rarea care vor sa treaca nevazute, refuzul incapatanat si autodistructiv de a se lasa calauziti spre iesirea din labi­rintul acesta de suferinta.

Nu este nevoie sa mergem in cine stie ce tara africana spre a vedea ce inseamna sa fii sarac. E suficient sa in­sotim intr-o noapte lucratorii sociali ca­re strabat in autobuz cartierele Montre­alului sprea a distribui seringi sterile, pipe incarcate cu crack si pre­zervative.

Atat doar ca saracia extrema, aceea care procura intermitent stiri pentru pagina 1 a jurnalelor, la Montre­al si in general in metropolele occidentale, are inca posibilitatea, are inca puterea sa se ascunda la adapostul intunericului. Spre deosebire de pauperitatea generala din tarile sarace, careia noaptea nu-i mai ajunge si care, de fapt, nici n-are de cine sa se ascunda.