Patrioti sau banditi

Recent, autoritatilor romanesti li s-a pus intrebarea daca opozantii comunismului, toti cei care au luptat efectiv in munti cu arma in mana, pentru a impiedica implementarea ideologiei aduse de tan­curile sovietice, pot fi considerati pa­trioti sau banditi. Sunt doi termeni care au fost analizati in detaliu de partile afla­te in conflict. Ambele tabere conside­rau ca dreptatea e de partea lor.

Majoritatea populatiei ii admira pe insurgentii anticomunisti, numindu-i pa­trioti, deoarece se opuneau bolsevizarii. Fortele de represiune, in schimb, care-i haituiau peste dealuri si munti, ii numeau banditi si asta scria pe dosarele de ancheta. Dupa precizarea numelui si prenumelui, la rubrica ocupatie, se trecea invariabil cuvantul bandit, chiar daca cel arestat fusese parlamentar, ministru, academician sau general.

Ei, bine, acesti partizani si-au sacrificat viata pentru a pastra demnitatea unei tari jefuite de bogatii si onoare de catre ocupantul pretins aliat. Toti au su­portat conditiile vitrege din munti, ier­nile grele cu hrana putina si haine subtiri, oferite de persoanele de sprijin, cu arme si munitii insuficiente, pentru a putea face fata unui asediu prelungit. Aveau iluzia ca sistemul comunist este un abuz treca­tor si ca occidentalii vor interveni si izgoni ocupantul sovietic.

Posturile de radio din tarile vestice ii derutau, cerandu-le sa reziste, sa lupte cu curaj, deoarece clipa eliberarii se a­pro­pie. Si ei au crezut, naivi, in aceste promisini, ani la rand.

Prin tradari succesive, cei mai multi au fost arestati, anchetati si executati. Altii au murit in inchisori. Prea putini au scapat cu viata, dar n-au supra­vietuit mult timp torturilor suferite.

In realitate, puterile occidentale nu aveau de gand sa se puna rau cu sovie­ti­cii, care devenisera o mare putere. Drept martu­rie sta dialogul de la Palat, cu ocazia numirii primului guvern sprijinit de sovietici.

La 7 martie 1945, Regina-Mama l-a intrebat pe Burton Berry, seful misiunii diplomatice a S.U.A. la Bucuresti, de ce guvernul american a stat departe de criza din capitala Romaniei. Raspunsul demnitarului a surprins asistenta: “N-am vrut sa-mi bag degetele in ciorba politica romaneasca.”

Imediat dupa instalarea guvernului -marioneta Groza, ce purta titulatura de “primul guvern de democratie populara”, s-a trecut la represalii pe scara larga

Vasile Luca, secretar al C.C al P.C.R., a dat dispozitie sa dispara cuvantul mila din vocabularul guvernantilor. Au inceput arestari masive de fosti ofi­teri, de legionari si de alte categorii so­­-ci­ale care se opuneau comunismului. Multi au crezut ca singura lor scapare era aceea de a lua drumul codrului, de a se retrage pe crestele inaccesibile ale muntilor. Iata in continuare biografiile a doi dintre acesti numerosi opozanti.

Petre Domasneanu s-a nascut la 24 septembrie 1902 in localitatea Iablanita, judetul Caras-Severin. Parintii au cautat sa-i dea o educatie aleasa, in spiritul moralei crestine si al res­pectului profund fata de semeni.

Dupa absolvirea liceului, a fost atras de cariera militara, devenind pilot. In 1935, din cauza unei probleme tehni­ce, avionul se prabuseste si ofiterul Petre Domasneanu este ranit grav. Operat in spitalele din Germania, ramane cu o infirmitate de gradul doi si este nevoit sa renunte la uniforma de comandor.

Se stabileste in comuna natala, ca proprietar al unei ferme agricole moder­ne pentru acea data, dupa care, la 29 iunie 1940, se casatoreste cu Eugenia Mi­hu­­tescu. A fost un simpatizant al Par­ti­du­lui National Taranesc, fara sa aiba lega­turi cu Miscarea Legionara, asa cum a fost acuzat dupa aceea. Faptul ca satenii l-au sprijinit cu cele necesare dupa retra­gerea sa in munti a fost dovada respectului cu care era inconjurat de toata sufla­rea asezarilor din jur

Avertizat ca este cautat de fortele represive ale regimului totalitar, s-a refugiat in Muntii Banatului, organizand acti­uni de rezistenta anticomunista. Grupul sau de luptatori s-a alaturat celorlalte grupari, conduse de colonelul Ion Uta si avocatul Spiru Blanaru, care avea si gra­dul de locotenent. In vara anului 1947, comandorul Domasneanu organizeaza strangerea de ajutoare materiale pentru familiile celor arestati.

Pe parcursul iernii ce a urmat s-a trecut la raspandirea de manifeste in localitatile banatene, cu urmatorul text : “Romani! Neamul nostru a fost silit sa strabata de la 6 martie 1945 incoace cea mai intunecata epoca din istoria sa. In acest timp, Romania a fost transformata intr-un camp de experienta a comunismului, cunoscand intreaga gama de dezastre morale si materiale ale acestei nefaste conceptii de viata. Guvernarea rosie a rasturnat toate institutiile noastre din temelie, precum Monarhia, Biserica, Armata, Justitia, invatamantul si altele. Armata a fost dezorganizata, instaland in fruntea ei cadre fara nici un fel de prega­tire, in timp ce ofiterii nostri, fauritori de eroism si mandrie nationala, zac in inchisori sau sunt alungati din mijlocul familiilor lor.”

La 12 noiembrie 1948, grupul co­man­dorului Domasneanu avea in dota­re doua mitraliere, sapte pusti mitraliera, carabine, pistoale si grenade. Juramantul ce trebuia depus la intrarea in randul in­surgentilor avea urmatorul text: “Vazand situatia in care se afla tara astazi, sub regimul comunist, compus din cei mai rai oameni, dusmani ai religiei si datinilor stramosesti, ma inscriu in Organizatia National-Crestina, pentru rasturnarea acestui regim si pedepsirea membrilor lui. Jur ca voi lupta prin orice mijloace pentru distru­gerea cruntei terori comuniste.”

Profesorul Atanasie Berzescu, mem­bru activ al miscarii de rezistenta, a descris atmosfera ce dainuia in cadrul luptatorilor din munti: “Ajuns la grupul de partizani, am observat ca pe fetele lor se citea nerabdarea. Era multa speranta si nestra­mutata credinta ca vor birui. Toti se rugau si nadajduiau ca vor veni zile mai bune. Cale de intoarcere nu mai era. Lupta impotriva comunismului trebuia dusa chiar cu pretul vietii. Simteam cu totii ca moartea ne da tarcoale. Noi eram putini. Ei erau multi. Stalin, prin armata sa, era in spatele lor. Noi, cei putini, aveam credinta in Dumnezeu si misiunea de a apara neamul si tara, pe care o aveam de la mosii si stramosii nostri.”

In ianuarie 1949, situatia luptato­ri­lor din Rezistenta devenise critica. Auto­ritatile comuniste de la Bucuresti au ho­tarat zdrobirea acestor bande opozante, care luasera amploare in multe locuri din tara. Prin ordinul 11816 din 21 ianuarie 1949, generalul de Securitate Gheorghe Pintilie a constituit la Caransebes un Co­mandament Unic. La Mehadia, Orsova, Teregova si in alte comune au fost aduse batalioane din trupele de Securitate. In noaptea de 7/8 februarie 1949, un pluton de Securitate din Batalionul 9, condus de locotenentul Vasile Sarateanu, l-a incercuit pe comandorul Petre Domasneanu, ascuns intr-o casa din comuna Bolvasnita si l-a somat sa se predea. Desi avea asu­pra sa armament si grenade, acesta a iesit din ascunzatoare cu mainile ridicate. Lupta ar fi fost inegala. A evitat sa ucida soldati nevinovati, trimisi la ordin.

In aceeasi noapte, a fost capturat si o parte a grupului colonelului Ioan Uta. Ofiterul a fost ciuruit cu 72 de gloante, moment descris in episodul numarul 8. Grupul avocatului Spiru Blanaru a fost anihilat 34 de zile mai tarziu.

Revenind la Petre Domasneanu, comandorul a fost legat in lanturi si transportat la Securitatea din Cara­nse­bes, apoi la Timisoara, supus unor anchete si unor torturi excesive. A fost judecat impreuna cu alti 11 luptatori. Pro­ce­sul s-a desfasurat rapid, intre 22 si 25 iunie 1949, la Tribunalul Militar Timisoara.

Propaganda comunista a organizat mitinguri la sate si orase, unde o serie de indivizi alesi pe spranceana, cu epoleti pe sub salopete, cereau pedeapsa cu moartea a celor din boxa acuzatilor. In sala de judecata, procurorul militar Nicolae Constantinescu l-a acuzat pe comandor ca a fost organizatorul si conducatorul unei bande teroriste de tip fascist, ca a uneltit contra ordinii sociale din tara. Invinuitul a mai fost acuzat de >misticism burghez” si ca ar fi urmarit crearea de conditii favorabile actiunilor de rasturnare a regimului de democratie populara si de reintoarcere la regimul monarho-fascist.

Prin sentinta 1091, Petre Domas­nea­nu a avut trei condamnari: 1. condamnare la 25 de ani de munca silnica, 10 ani degradare civica si confiscarea averii pentru crima de participare la organizatii de tip fascist, politice si paramili­tare; 2. condamnare la moarte prin impuscare si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prin intierea si conducerea unei organizatii de tip fascist, politice si paramili­tare; 3. condamnare la 5 ani de inchisoa­re si la 5.000 de lei amenda corectionala pentru delictul de port ilegal de arma.

Conform legii, s-a pus in aplicare pedeapsa cea mai grea. In dimineata zilei de 16 iulie 1949, orele 3,30, i-au fost scoase lanturile de la picioare si catusele de la maini, dupa care a fost dus la poligonul din Padurea Verde, de langa Timisoara. A fost asezat cu spatele la plutonul de executie, in rand cu ceilalti condamnati la moarte – capitanul Ioan Tana­se, locotenentul Spiru Blanaru, Petru Puschita si Romulus Maritescu.

Comandorul Petre Domasneanu le-a strigat soldatilor din spatele sau: “Tra­geti, baieti si omorati-ma mai repede, foc!”

Au fost aruncati intr-o groapa comuna, necunoscuta pana astazi. Au platit cu viata pentru dorinta de a avea o tara libera de comunism si atasata valorilor morale statornicite de inaintasi.

Biografia lui Spiru Blanaru este mai scurta – el a murit de tanar, la varsta de 30 de ani. S-a nascut la 23 iunie 1919, la Craiesti, judetul Roman, intr-o familie cu trei copii, ramasi orfani de tata. Crescuti in continuare de un unchi, se vor muta in Basarabia, pentru ca, dupa 1920, sa se stabileasca la Radauti.

La terminarea cursurilor liceale, Spiru Blanaru a plecat pe front, ca soldat. Avand o inteligenta uimitoare, a fost trimis la scoala Militara de ofiteri de la Lugoj. Dupa 1944, urmeaza cursurile Facultatii de Drept din Iasi. Se stabileste apoi in localitatea banateana Domasnea si se casatoreste cu Maria Horescu.

In acest perimetru geografic intra in contact cu miscarea de rezistenta anticomunista si organizeaza un grup de 30 insurgenti, alcatuit din persoane cu diferite convingeri politice.

Este incercuit de trei plutoane de Securitate, in satul Fenes, la 13 martie 1949. Actiunea a fost coordonata de capitanul Gheorghe Mihalceanu. Vrand sa scape din incercuire, a aruncat doua grenade in directia celor ce-l somau sa se predea. Ca un paradox, unicat sau ghi­nion, acestea nu au explodat. A fost ares­tat, anchetat si executat la 16 iulie 1949, in Padurea Verde de langa Timisoara, in lotul din care mai facea parte si comandorul Petre Domasneanu.

Spiru Blanaru a fost acuzat ca, pe timpul facultatii, aderase la Miscarea Legionara, miscare care era deja era in curs de lichidare, din partea noilor autoritati.

Toti acesti haiduci ai demnitatii – care au luptat contra unui regim criminal si nelegitim – au fost patrioti sau banditi? O intrebare ciudata, care sugereaza un raspuns si mai ciudat din partea unor asa-zisi democrati de dupa 1989.