Sunt ani de cand imi tot analizez statutul canadian si ma felicit ca am avut curajul de a face un pas atat de mare intr-un “necunoscut” ce s-a dovedit a fi mai bland cu mine decat “cunoscutul” din care am plecat.
Sunt luni cand emigrarea mea in Canada mi se pare o dulce poveste, din care nu as vrea sa ma trezesc pentru a nu pierde politetea functionarului de la banca, curtoazia clerk-ului de la supermarket – care imi cara sacosele la masina- , bunavointa vecinului – care imi aduce catelul la usa, chiar daca i-a daramat niste saci si i-a spart cateva ghivece.
Sunt saptamani cand gandul ca mai sunt romanca doar intr-un buletin de identitate expirat ma bucura, caci nu trebuie sa mai experimentez mizeria si haosul de pe strazile bucurestene, preturile nejustificat de mari ale caselor, sa suport functionarii publici nervosi, artagosi si nepoliticosi, “fitele” si saracia care se impletesc la tot pasul, dand nastere unor tablouri dezolante.
Sunt zile cand faptul ca plec in vacanta cu un pasaport canadian in mana ma incanta, deoarece nu ma mai priveste nimeni suspicios, nu mai striga niciun vames, prin megafon, altuia: “Vasili, rumunca! S-o las sa treaca sau crezi ca va ramane si ea, ilegal, aici?”
Sunt ore (petrecute, practic, cu un picior in magazinele din USA si altul in cele din Canada) care ma fac sa ma privesc in oglinda retrovizoare si sa ma consider foarte norocoasa pentru ca traiesc un vis care, acum zece ani, mi se parea imposibil.
Dar, dupa toate acestea, vin si clipele (din ce in ce mai numeroase, odata cu trecerea anilor) in care mi-e dor sa petrec timp real (si nu virtual) cu familia lasata dincolo de ocean, mi-e dor sa rasfoiesc prin amintirile romanesti si sa vorbesc o limba romana pura si nu ro-engleza sau ro-franceza pe care o tot aud in jurul meu. Vin clipe cand simt nevoia sa merg la magazinul romanesc din inima orasului canadian si sa ma pierd o vreme printre borcanele cu compoturi “made in Romania”, sa imi lipesc nasul de vitrina cu prajituri “Dobos” care ma duc inapoi, in copilaria mea romaneasca.
In plus, sunt sigura ca pentru multi imigranti mai vin si frustrarile ca diplomele romanesti nu sunt recunoscute si trebuie sa o ia de la capat cu tocirea bancilor scolare canadiene. Ca un fost avocat/doctor/farmacist/economist roman vinde hamburgeri, cara cutii sau spala pe jos pentru o vreme, ca stampila de “imigrant cu accent strain” este uneori o piedica reala in dorinta de a avansa in cariera.
Si asa se nasc remuscarile, angoasele si vesnica intrebare: “E mai bine aici sau era mai bine acolo?” Unii romani dau un raspuns clar, negativ sau pozitiv, si actioneaza in consecinta, plecand inapoi sau luptand aici, in continuare. Altii se invart ani de zile in jurul balantei emigrarii si mai adauga sau inlatura o greutate, o incercare, o bucurie sau un insucces de pe unul dintre cele doua talere…
Experienta personala m-a invatat, insa, ca in toate aceste nesfarsite dileme exista si o scurtatura: linistea sufleteasca si mentala, dar, neaparat, si gasirea jumatatii care sa iti impartaseasca ideile, idealurile si care sa mearga pe acelasi drum cu tine. Atunci cand faci pace cu tine, parca viitorul nu ti se mai pare la fel de “poluat”, lucrurile nu mai par la fel de greu de balansat, hotararile si concluziile vin mai repede.
De un singur lucru voi ramane, insa, vesnic nemultumita in Quebec. Legea nu permite ca, automat, sa preiei numele de familie al sotului, in cazul in care te-ai casatorit (dupa 1982) in aceasta provincie… “In Quebec te casatoresti cu omul de langa tine, nu cu numele lui”, mi s-a spus la un ghiseu guvernamental. De acord, dar daca tot mergem pe acelasi drum si am facut pace cu balantele intalnite la tot pasul, as vrea sa pastram totusi traditia romaneasca, a parintilor nostri si sa mergem prin viata mana in mana, cu acelasi nume de familie in acte. Sunt convinsa, insa, ca vom gasi si pentru acest impediment personal o rezolvare. Totul este sa vrem si sa credem in talerul pe care am asezat dorinta noastra.
