In 2006, cand Orhan Pamuk primea Premiul Nobel pentru literatura, multi au fost surprinsi si au considerat ca Academia Suedeza luase in considerare mai ales atitudinea civica a autorului. La bursa zvonurilor, Orhan Pamuk era doar al treilea favorit, in urma poetului sirian Ali Ahmad Said (cunoscut mai mult sub pseudonimul Adonis) si poeta si romanciera americana Joyce Carol Oates. Concurentii lui aveau o bibliografie de zeci de titluri, aveau varsta neoficial canonica – de peste 70 de ani -, iar cartile lor se bucurau de un mare prestigiu international.
Fata de ei, Pamuk avea o opera mai restransa (10 carti, dintre care 7 romane) si doar 54 de ani. Dar el fusese cel dintii aparator, in lumea islamica, al scriitorului Salman Rushdie, condamnat la moarte printr-o fatwa pentru Versetele satanice.
De asemenea, a fost unul dintre foarte putinii intelectuali turci care au indraznit sa vorbeasca in public despre genocidul armenilor si kurzilor. Intr-un interviu acordat unei reviste elvetiene, el afirma ca in Turcia au fost omorati, intre 1915 si 1917, un milion de armeni si 30.000 de kurzi. Curajul acesta i-a atras indignarea cercurilor nationaliste, un ordin al unui subprefect de a-i fi distruse cartile si deschiderea unui proces, pentru insulte aduse “identitatii turcesti”. Daca procesul s-ar fi terminat cu un verdict de vinovatie, ar fi fost pasibil de condamnare la 4 ani de inchisoare.
Mediile literare internationale l-au aparat, fireste, cu vehementa, iar urmarirea in justitie a fost anulata in ianuarie 2006, dupa ce si comisarul european Olli Rehn avertizase ca “nu Orhan Pamuk va fi judecat, ci Turcia”. Era o declaratie cat se poate de clara de sprijinire a scriitorului, care aducea in joc demersurile guvernului si ale opiniei publice turce de aderare la Uniunea Europeana.
Cat de influentat a fost juriul suedez de persecutiile pe care le putea suferi Orhan Pamuk datorita franchetei si curajului sau, ramane un element de discutie pur speculativa. Fiindca, desi opera scriitorului turc era mai redusa decat a principalilor sai concurenti, notorietatea ei era totusi incontestabila. In 1990, la aparitia in limba engleza a romanului Fortareata alba, publicat in Turcia in 1985, New York Times Book Review declara ca “a rasarit o noua stea in Est – Orhan Pamuk”. Din 1999, odata cu publicarea Cartii negre, Orhan Pamuk a devenit cel mai important scriitor turc. Volumele lui se vindeau in zeci de mii de exemplare si erau traduse in mai toate limbile europene. Sinteze uimitoare de postmodernism si traditii narative stravechi, cele mai multe au fost distinse cu prestigioase premii literare, nationale si internationale.
Romanele lui Pamuk, pline de farmec, au in centru ambivalenta societatii turcesti, orientala in mentalitati si occidentala in aspiratii. Destinul personajelor este determinat de felul in care se definesc in raport cu ea.
Cartea neagra, Fortareata alba, Zapada si Ma numesc Rosu sunt patru dintre cele mai cunoscute si mai apreciate romane ale lui Orhan Pamuk.
