In acele nopti incendiare din ‘89, Televiziunea Libera se afla in clocot. Se citeau comunicate din ce in ce mai teatrale, prin care se avertizau privitorii naivi ca spre acel important obiectiv se indreptau fel de fel de coloane blindate, pline cu teroristi. Acestia nu au mai ajuns acolo: s-au ratacit in hatisul delirului ipocrit. Acele falsificari ale realitatii aveau menirea sa ingrozeasca telespectatorii cu existenta unor teroristi care nu si-au aratat niciodata chipul. Nici macar culoarea epoletilor.
Spre miezul noptii de 23/24 decembrie 1989, la poarta impunatorului edificiu, care ne asigura ca este curatat de comunism (asa cum ne pacalea noua sa titulatura), a aparut, emotionat, un batranel din Ardeal. A incercat, cu mana tremuranda, sa intre, dar nu a fost lasat. Mirat ca este considerat un pericol potential, a trimis un biletel, dupa care, la poarta institutiei a iesit crainicul George Marinescu. Nimeni altul decat cel care, cu cateva zile mai inainte, isi ceruse scuze ca a mintit populatia cu realizarile bombastice ale societatii multilateral dezvoltate (care, in realitate, nu existau). Batranul i-a spus ca se numeste Ion Gavrila Ogoranu, cel care, in urma cu 40 de ani, dupa instalarea comunismului, a condus rezistenta armata din Muntii Fagarasului. Dorea sa aduca la cunostinta celor interesati dimensiunea sacrificiilor facute, luptand contra unui regim criminal si metodele prin care au fost masacrati, in final, acei partizani ai demnitatii.
Unicul supravietuitor al acelor viteji a ramas consternat cand George Marinescu l-a intrebat: “Contra cui ati luptat acolo, in munti?” Dupa care i-a intors spatele, promitand inutil ca revine pentru a continua discutia. La fel s-a procedat si in cazul lui Corneliu Coposu. Acest anticomunist au-tentic, care si-a lasat tineretea in inchisorile politice, pe parcursul a 17 ani de teroare, i-a trimis un bilet lui Ion Caramitru, prin care cerea sa fie lasat sa le vorbeasca telespectatorilor despre iadul prin care a trecut in infernul concentrationar. Mesajul sau nu i-a interesat pe cei care trebuiau sa-l invite.
Atat el, cat si Gavrila Ogoranu, au fost tinuti la distanta, in fata portilor neprimitoare. S-a confirmat faptul ca reprezentau o primejdie latenta. Cu totul altii trebuiau sa se perinde prin studiourile Televiziunii Libere, cu banderole tricolore pe brat. Printre cativa revolutionari adevarati se aflau privilegiati ai vechiului regim comunist, care, brusc, devenisera disidenti din nastere. Cat au “patimit” ei nu poate fi comparat cu chinurile suferite de cei care au fost maltratati in inchisorile politice.
Pe parcursul momentelor tensionate, cand se faceau cartile, au avut loc si alte prestatii scenice. Fostul lider comunist Ilie Verdet si-a incercat sansa, formand separat un guvern care si-a incetat activitatea dupa 25 de minute. Tarziu, si-a dat seama ca nu era in carti. A avut, totusi, taria de caracter sa recunoasca: “Am fost comunist si voi ramane pana la moarte.” Mesajul era pe adresa oportunismului abject din jurul sau.
La 25 decembrie 1989, in Sfanta zi de Craciun, a fost judecat si executat, in mare graba, cuplul Elena si Nicolae Ceausescu. Procesul a fost alert, fara recurs, mai mult justitiar, decat cu caracter de justitie. In componenta completului de judecata se aflau cateva personalitati care, pana cu cateva zile mai inainte, le stateau la picioare. In niciun caz nu erau anticomunisti veritabili, cu ani grei de temnita la activ.
La televizor, am vazut doua cadavre gaurite de gloante, langa un zid coscovit. Nu ne-a fost aratat sfarsitul lor. Nu stim ce a spus Ceausescu in fata celor care l-au executat, acum 19 ani. Dupa executie, sinistra si dictatorul, asa cum auzeam din gura celor ce ne convingeau ca s-au rupt de comunism, au fost inhumati intr-un loc strict secret. Atat Zoe Ceausescu, cat si fratele ei, Valentin, au luptat inutil sa dezlege enigma locului de veci al parintilor lor.
Naivitatea, paranoia, dulceata osanalelor si capcana fatala a mitingului de adio, i-au scurtat viata Geniului Carpatin. Mai inainte cu o luna de zile, la ultimul sau congres, a fost, musai, reales. Miile de participanti, selectati pe spranceana, l-au aclamat asurzitor, pe fondul unor aplauze prelungite si scandari frenetice, de dragoste netarmurita. Toate acestea veneau din partea celor care, in realitate, isi ascuteau cutitele, cu ochii la beregata lui. In mijlocul acelui vulcan de dragoste eterna, nu a tinut cont de avertizarea batranului comunist Constantin Parvulescu, singurul care i-a sugerat sa renunte, fiind dat afara din sala pentru aceasta blasfemie.
Acuzat ca a subminat economia nationala, Nicolae Ceausescu lasa, totusi, in urma, un produs intern brut de 105 miliarde de dolari, rezerve valutare de 4 miliarde de dolari, un judecator care se va sinucide (colonel de justitie Gica Popa) si un pilot (colonel Vasile Malutan) care, dupa ce a incercat sa-l salveze de furia populatiei, va muri si el in conditii misterioase, infasurat in sarme de inalta tensiune, precum un diletant. Zece ani mai tarziu, tara era de trei ori mai putin pregatita sa adere la Uniunea Europeana (comparativ cu valoarea vistieriei din 1989.)
Nu pot sa uit cum, in acele zile de incertitudine totala pentru unii si hotaratoare pentru altii, multi admiratori ai dictaturii – care, pana in acea clipa, au avut in birouri, deasupra capului, tabloul arhitectului-carmaci – l-au dat jos si au inceput sa-l joace in picioare in holurile institutiilor, pe cat posibil in ochii salariatilor din subordine. Acei oportunisti notorii apelau la principiul ca ultima impresie conteaza.
Cei care au preluat puterea s-au grabit sa-i dea evenimentului controversat din decembrie 1989 denumirea de Revolutie. De cate ori cineva afirma ca a fost lovitura de stat, produce mare suparare, ceva similar cu funia din casa spanzuratului. Exista multe exemple, precedente si reprezentative, ce au impus modificarea istoriei cu orice pret, scotand cat mai in fata rolul “carnii de tun”, nu al conspiratorilor, care au condus acea masa de manevra, dupa care au cules roadele.
In acele zile, trecute prin infernul sfarsitului de decembrie 1989, cand nimeni nu stia cine trage, incotro si de ce, din subteranele vendetei au rasarit nume pe care le uitasem, ale unor persoane care ocupasera inalte functii in structurile comuniste si care au fost marginalizate, apoi, de Ceausescu, din diverse motive, justificate sau nu. Astfel, au aparut din tenebrele perioadei represive Ion Iliescu, Alexandru Barladeanu, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu si altii, care isi doreau pe masa capul celui care ii scosese pe linie secundara. Vazand cine sunt acuzatorii, telespectatorii mai putin emotivi sau insuficient de creduli si-au dat seama ca acele momente au avut, in primul rand, o tenta strict anticeausista, o decontare a demnitatii stirbite, o razbunare sau cum s-o numi ea, mai aproape de adevar. Exista atatea cazuri in care comunistii s-au eliminat intre ei, fara mila, in lupta pentru putere.
Toti acestia ne indemnau la consens, la impacarea victimei cu pistolarul, o relatie contra naturii. Multi manifestanti raniti au vazut fata hidoasa a celui care, fara sa clipeasca, a tras in ei. Nu se stie, inca, din partea cui era acea dedicatie fierbinte. Justitia ii cauta in continuare. Inchide dosare cu autori necunoscuti, lipsa de probe sau lipsuri de procedura. Datorita faptului ca au dorit dezlegarea misterului, cei care scandau la unison Cine a tras in noi, dupa 22?, au dat piept cu minerii prapadului stiut. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si Legea Lustratiei au fost interzise cu batele barbarismului.
Ramane memorabila acea zi de 12 ianuarie 1990, cand fostul colonel de Securitate Dumitru Mazilu, in calitate de prim-vicepresedinte al Consiliului FSN, s-a urcat pe un tanc plasat in mijlocul multimii aflata in delir. Sigur pe el, a cerut inlaturarea fostilor activisti comunisti din conducerea Frontului, cu aluzie la Ion Iliescu si a strigat raspicat Moarte securistilor!, fara sa precizeze la care dintre ei se referea. Chiar cel care transmitea mesajul surprinzator a pregatit multe generatii de astfel de cadre, pe cand era profesor si director al scolii de Ofiteri de Securitate de la Baneasa. Doua saptamani mai tarziu, si-a dat demisia din CFSN, dezgustat de practicile ce se petreceau in jur (sau si-a dat seama de altceva, ce nu trebuie stiut).
Revenind la acele zile incandescente, tineretul credul si-a jucat entuziasmul, speranta si viata la ruleta invartita de altii. Puterea a fost luata de un organism intitulat Frontul Salvarii Nationale. Pe cine a salvat acest Front, s-a vazut. Cat a salvat din avutia nationala, s-a simtit profund pe pielea muritorilor de rand. Cert este ca, incet, incet, au preluat functiile decizionale aproape aceleasi efective, cu educatia purpurie de mai inainte, sau copiii acestora. Celor indreptatiti sa fie promovati li s-a barat calea sau nu au fost votati de electoratul vulnerabil, care a fost indoctrinat sa nu-i accepte pe acei fosti dusmani ai poporului. Promisiunea prin care Ion Iliescu ne asigura ca FSN-ul nu va participa la alegerile din mai 1990 a durat o noapte. Cum se putea renunta la ciolan? Era prea mare.
Acum se incearca sa se dreaga busuiocul, gasindu-se cu greu doi tapi ispasitori. Daca au fost vinovati cu adevarat, inseamna ca lista este cu mult mai lunga. Asteptam intreaga distributie. Dupa multe cercetari, generalii Victor Atanasie Stanculescu si Mihai Chitac au fost condamnati la 15 ani de inchisoare pentru organizarea represiunii de la Timisoara, ce a avut loc dupa 17 decembrie 1989. Oare nu se stia ca erau vinovati pana peste cap atunci cand noile autoritati democratice i-au promovat in fruntea unor institutii cheie? Nu cumva cineva, acolo sus, ascunde multe adevaruri si franeaza aflarea unor culpabilitati? Mihai Chitac a parasit sala de judecata, declarand ca a fost o mascarada de proces, totul fiind dictat din umbra.
Intr-o conferinta de presa, tinuta miercuri, 15 octombrie a.c., inainte de a i se pune catusele, ca in filme, Victor Stanculescu a declarat ca este nevinovat, ca toti ceilalti. A scos, totusi, la iveala ceva nou, declarand ziaristilor textual: “Este mai comod pentru cei care au accedat la putere sa nu se afle adevarul. Imi pare rau de faptul ca, in 1989, atunci cand am avut in mana puterea, am predat-o societatii civile. Trebuia sa mentin o dictatura militara timp de doi, trei ani, pentru ca societatea civila din Romania sa se sedimenteze si apoi sa se faca alegeri libere. Daca eram minte lim
re era destinata exterminarii lor. Pentru a da un exemplu, generalul Alex. Popovici a fost arestat pe cand avea 96 de ani.
Ca o concluzie de final, Lovilutia nu a adus evolutia mult asteptata. Din contra, scaderea nivelului de trai, somajul generalizat si inflatia galopanta, au fost oferite cu zambetul pe buze de noii guvernanti. Aceste masuri cinice au provocat imense valuri de emigranti, care au luat cu asalt ambasadele occidentale. Au preferat exilul, pribegia, xenofobia, scarbiti de prezentul dezolant si de viitorul incert ce se intrezarea in propria tara.
In perioada capitalismului interbelic se romanizau strainii. Acum, se instraineaza romanii, parasind o tara bogata cu oameni saraci. Un fenomen ocolit in cuvantarile unor politicieni, din limba carora sar aschii de lemn.
