Cand secera lunii noi prevesteste fluxul de seara, intunericul incepe sa se prelinga din ulciorul stralucitor al noptii. Doar imagini vagi, cu contururi de basm, strajuiesc pamantul, parca nascut din Frumos, in timp ce, in adancul boltii ceresti, stelele sclipesc tremurande. Paraiele isi vatuiesc murmurul, de teama sa nu tulbure tihna locuitorilor pamantului creat de Cel Atotputernic.
Deodata, linistita bolta cereasca este strabatuta de o Stea mare, frumoasa si stralucitoare, de Luceafarul de seara, care si-a luat directia Betleemului din pustia Iudeii, calauzindu-i pe magi spre tara Sfanta. Voia Domnului, Creatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute, era sa confirme ceea ce Sfantul Duh inspirase pe Proorocii Vechiului Testament cand anuntasera, cu sute de ani inainte, ca acolo, in tara Sfanta, Prea Curata Vergura va da nastere intr-o iesle Fiului lui Dumnezeu, incalzit de suflarea animalelor si adorat de pastori. Minunata stea va calauzi pe magi – Gaspar, Melchior si Balthazar – care vor fi primii ce se vor inchina Pruncului Iisus si-i vor aduce daruri: aur, tamaie si smirna.
Steaua Domnului, Rasaritul cel de sus va despica, ca o spada, istoria omenirii, impartind-o in cele doua parti imposibil de neglijat de vreo minte umana: inainte si dupa Hristos.
Pentru noi, crestinii, acum peste doua mii de ani incepea acolo, in tara Sfanta, o era noua, a dragostei, sperantei si credintei, inceputul mantuirii noastre. Nimic nu va mai fi ca inainte, Domnul Iisus fiind singurul intemeietor de religie care va cere celor ce-l vor urma sa iubeasca pana si pe vrasmasi; iata chintesenta invataturii Mantuitorului Lumii.
In pragul celei mai sfinte dintre nopti, a noptii de taina, a inceputului mantuirii nostre, cand ingerii se pregatesc sa arunce din cer scara de lumina pe care insusi Fiul lui Dumnezeu va cobori pe pamant si in inimile noastre, cand in fiecare casa de crestin arde candela sub icoana impodobita cu busuioc si stergare romanesti, cand pe lavite s-au copt gutuile, cetele de colindatori incep sa brazdeze ulitele satelor si ale copilariei noastre.
Sa le deschidem zavoarele portilor, tainitele camarilor si potirul ini-milor si, dupa ce ne vom usca pe furis lacrima scapata printre gene, pricinuita de emotia reintalnirii cu Pruncul Iisus, sa ne reamintim ca El inseamna bucurie, ca ne-a adus si ne aduce, de peste doua mii de ani, pacea, fericirea si bucuria, si sa-I cantam, impreuna cu sfintii Sai ingeri: “Marire intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intru oameni bunavoire!” (Lc 2,10)
Adunati in bisericile comunitatilor noastre din tara si dincolo de fruntariile ei, sa-L intampinam pe pruncul Iisus cu inimi deschise, cu bucurie in loc de intristare, cu dragoste in loc de ura, cu iertarea in loc de razbunare. Facand aceasta, ne meritam cu adevarat numele de crestini, iar glasuirea colindei: “ O, ce veste minunata” isi regaseste, in fiecare dintre noi, sensul, valoarea si autenticitatea ei.
Din adancul sufletului uram tuturor Romanilor un Craciun fericit!
