Conflictul israelo-palestinian: certe sunt doar su

Pentru cine incearca astazi sa desci­freze vinovatul in conflictul dintre israe­lieni si palestinieni, dificultatea cea mai mare provine din imposibilitatea de a di­ferentia agresorul de victima. Amandoua partile produc versiuni diferite pentru aceleasi evenimente, interpre­teaza in mod opus aceleasi documente, citeaza in spriji­nul pozitiei proprii fapte si atitudini compromitatoare pentru partea adversa. Aman­doua partile, de asemenea, au aliati puternici, care le acorda sprijin material, fi­nanciar, militar si diplomatic. Aman­do­ua partile invoca drepturi teritoriale imprescriptibile din perspectiva istorica.

Radacinile drepturilor teritoriale sunt atat de profund implantate intr-un trecut contradictoriu si indepartat incat observatorul de astazi a ceea ce se petrece in Gaza si, in general, in Orientul Apropiat ar trebui sa aiba o pregatire de istoric profesionist spre a descurca ghemul acestor relatii con­flic­tuale. Teritoriul de azi al Israelului a fost colonizat de triburi de evrei cu 1 300 de ani IH. Aici au intemeiat state puternice si au avut conflicte cu populatiile locale de filisteni, stabilite cam in acelasi timp, venind dinspre nord, ca dusmai ai Egiptului.

Numele acestor populatii a fost apoi dat intregii zone situate intre Marea Medi­terana si pustiul de la est de raul Iordan: Pa­lestina. El a inlocuit vechiul nume Eret Israel (Tara lui Israel), dupa cucerirea ei de catre romani si dupa ce imparatul Titus a distrus in anul 70 DH templul dedicat lui Yahve. Evreii au fost izgoniti din Ierusalim, nu li s-a mai permis sa se intoarca, iar filistenii au devenit majoritari.

Istoria Palestinei avea sa fie si mai tumultuoasa in secolele urmatoare. Cucerita de arabi in 638, islamizata (filistenii dis­pa­rand in masa populatiilor cuceritoare), apoi stapanita timp de aproape un secol, cu in­ce­pere din 1199, de cruciatii crestini, recuce­ri­ta de arabii lui Saladin in 1187, stapanita de turcii otomani cu incepere din 1517 pa­na la caderea Imperiului, in 1917, administrata apoi de englezi pana in 1948, ea a de­venit, dupa instaurarea statului Israel, un teatru de razboi permanent.

Saladin a fost cel dintai care, in seco­lul al XII-lea, le-a permis evreilor sa se re­intoarca in Ierusalim, dupa ce a cucerit ora­sul de la cruciatii papei Urban al II-lea. Era un timp de toleranta, cand evreii nu se aflau in conflict cu musulmanii. Urmeaza sosirea valurilor de imigranti evrei din tarile unde erau persecutati (Spania, Rusia), astfel ca, din 1880, Ierusalimul redevine populat majoritar de evrei.

Ierusalimul, loc sfant atat pentru evrei, cat ai pentru creatini ai palestinieni
Sfarsitul secolului al XIX-lea consemneaza aparitia miscarii sioniste – fondata de Theodor Hertz – care promoveaza ideea stabilirii in Palestina a unui stat evreiesc si, concomitent, o intoarcere a evreilor la ve­chile lor teritorii istorice. Ideea aceasta este respinsa cu vehementa de conduca­torii arabi palestinieni pentru care, de secole, Palestina era patria stramoseasca. Fiindca Ierusalimul, unde se afla moscheea Al-Aqsa, construita in secolul al VII-lea, este al treilea loc sfant al Islamului, dupa Mecca si Medina.

Dar nu mai putin sfant este Ierusa­li­mul pentru evrei (fiindca acolo se afla Zi­dul Plangerii, loc principal de rugaciune si singurul vestigiu care a mai ramas din templul distrus de Titus) si pentru crestini (fiindca in el se gaseste Biserica Sfantului Mormant sau a Reinvierii, construita in seco­lul al IV-lea, din ordinul imparatului roman Constantin, pe locurile unde se presupune ca a fost rastignit si apoi inmormantat Isus).

Din 1922, Societatea Natiunilor a acordat Marii Britanii mandatul de a ad­mi­nistra Palestina. Era un mandat complex si, desigur, complexitatea aceasta explica une­le dintre ezitarile si inconsecventele britanicilor, inca dinainte ca madatul sa le fie acordat oficial. Astfel, Marea Britanie se angajase fata de arabii seicului Hussein din Mecca, in 1915, ca dupa razboi va sprijini edificarea unui stat arab unitar pe tot teritoriul Palestinei. Dar, in 1917, tot Marea Bri­tanie promisese evreilor ca va favoriza consolidarea in Palestina a unui >centru evre­iesc”, cu conditia ca el sa nu dauneze inte­reselor populatiei palestiniene majoritare. Iar mandatul Societatii Natiunilor acordat Ma­rii Britanii in 1922 >uita” de promisiunile facute arabilor si specifica astfel obiectivul lui: >plasarea tarii in conditii politice, admi­nistrative si economice care vor permite stabilirea unui centru national evreiesc si dezvoltarea unor institutii de autoguver­na­re”. Si, de asemenea, un alt obiectiv, facili­tarea imigratiei evreilor si a stabilirii lor masive in Palestina. Fireste ca aceste obiective nu aveau cum sa fie pe placul populatiei palestiniene majoritare, (690 000 de locu­i­tori in 1914, fata de 94 000 de evrei).

Este drept ca Marea Bri­tanie, care a impartit cu Franta zonele de influenta din Orientul Apropiat, a separat de Palestina mandatara partea de la est de fluviul Iordan si a intemeiat emiratul hasemit al Transjordaniei, Iordania de astazi, ceea ce putea insemna un stat palestinian, caci populatia era in proportie de doua treimi de origine palestiniana. Dar era mult mai putin decat promisiunile din 1915.

Mandatul Societa­tii Natiunilor a fa­vo­rizat intra-adevar revenirea evreilor pe teritoriile istorice, in conditiile persecutarii lor in Europa de Est si a ascensiunii nazismului in Germania. Drept care, arabii s-au revol­tat in mai multe randuri, si cu deosebire in 1928, 1930, 1936-1939. Revoltele lor violente, precum si represiunea britanica au facut mii victime in ambele tabere. Marea Britanie a incercat sa revina asupra politicii de imigratie a evreilor, sa limiteze stabilirea acestora in Palestina dar a fost depasita de realitatile tragice ale Holocaustului. Drept care, in 1948 a re­nun­tat la mandatul sau care a fost preluat de proaspat infiintata ONU.

Din momentul acesta, istoria se acce­le­reaza inca si mai mult. In 1947, ONU hotarase, in pofida opozitiei statelor arabe, infiintarea in Palestina a doua state ala­tu­ra­te, un stat evreiesc (50% din teritoriu) si altul arab (43%). Ierusalimul avea sa se afle sub administratie internationala.

La 14 mai 1947 este proclamata independenta celor doua state, dar a doua zi, cinci tari arabe – Egipt, Siria, Liban, Iordania si Irak plus luptatori palestinieni – , invadeaza Israelul. Razboiul se termina dezastruos pentru coalitia araba si se afla la originea exodului a peste 300 000 de palestinieni. Israelul isi mareste teritoriul cu 50% din fostul teritoriu palestinian, iar ideea stabi­lirii unui stat palestinian este abandonata.

Suntem deja aproape de epoca noa­stra. Alte razboaie precum cele din 1967 si 1973, conduc, pe de o parte, la ocuparea al­tor teritorii ce faceau parte din proiectatul stat palestinian (Cisjordania, Ierusalimul de est, Gaza) si pe de alta, la tratate de pace cu Egiptul (1979) si Iordania (1994). Proble­mele refugiatilor palestinieni – izgoniti din Liban, din Iordania si din Tunisia – se agra­veaza si duc la o intensificare a actiu­nilor lor impotriva Israelului (actiuni juste din punctul lor de vedere, acte de terrorism, din punct de vedere israelian). Cea mai importanta dintre organizatiile lor militare, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, condusa de Yasser Arafat, devine o organizatie politica, obtine autoritatea asupra Cisiordaniei si se transforma intr-un parte­ner de discutii si de tratative (Camp David, Oslo). E o cotitura pozitiva ce redeschide calea recunoasterii statului Israel de catre palestinieni si a dreptului palestinienilor la un stat al lor, independent de catre evrei.

Dar… urmeaza alte episoade in care sperantele de pace si initiativele de compromis si stabilizare sunt subminate de ac­tiuni extremiste din ambele tabere – de exemplu colonizarea de catre Israel a teritoriilor ocupate, si atacurile organizatiilor militare palestiniene, ale Hamasului, in primul rand, asupra obiectivelor civile din Israel.

Ce se petrece in momentul de fata la Gaza, cu ruinele ei, cu sutele de victime in randurile populatiei civile, cu tancuri si ti­ru­ri de rachete spre scoli si gradinite palestiniene si israeliene este inca un episod din aceasta confruntare ce pare fara sfarsit si fara solutie. Hamasul si Israelul se invinuiesc reciproc de violarea armistitiului de pace incheiat in urma cu cateva luni, dar probabil ca vina e impartita. Sa fie oare in cauza alternanta la putere in ambele tabere intre moderati si extremisti? Posibil, dar lucrurile sunt ceva mai complicate si mai obscure. Tocmai de aceea exista alternanta asta, corpul electoratului e derutat si cauta solutii cand la dreapta, cand la stanga, asa­dar cand in compromisuri, cand in intransigenta fata de partea adversa Certe raman doar suferintele imense produse populati­i­lor civile din zona, insecuritate cotidiana, precum si inmultirea si agravarea proble­melor derivate din acest conflict. E vorba de probleme demografice, economice si religioase, e vorba de mediu, de saracie, de sanatate.