Nu, nu e vorba de o functionara din Romania, ci de o angajata quebecheza, ca sa vedeti ca nasc si pe aice minti luminate. S-a intamplat putin inainte de Anul Nou, in sucursala Henri-Bourassa a SAAQ, unde ma dusesem sa sustin examenul teoretic pentru obtinerea permisului de conducere. Dupa ce, in prealabil, dadusem un telefon pentru a ma informa cu privire la actele necesare si la procedura de urmat. Abia intrata pe usa, un impozant bodyguard, plictisit pana in culoarea ochilor, imi indica sala de asteptare cu degetul. Ma asez printre oameni stresati, adanciti in lectura celebrului manual de reguli de circulatie si a unor volume manuscrise, probabil rezumate din celebrul manual. Majoritatea sunt imigranti, de toate varstele si culorile. Un singur cuplu, adancit intr-un sarut interminabil, face abstractie de la regula lecturii. Cand bate ceasul ora potrivita, suntem poftiti, de acelasi bodyguard plictisit, la coada, in fata primului ghiseu. Unde ni se verifica actele si platim taxa de inscriere. Dupa care primim numere si asteptam sa fim chemati la ghiseul potrivit.
Imi vine randul si ma opresc, increzatoare, in fata unei tinere cu plete brune si aer profesionist. Prezint cele doua acte de identitate: cardul de cetatean canadian si cardul assurance-maladie. Surasul brunei se ascute. “De ce aveti nume diferite?”, ma intreaba. Pentru ca asa e regula in Quebec, ii raspund. Cei de la “maladie” prefera numele de fata. Toti ceilalti iau numele oficial, cel din actele de imigrare, respectiv numele de familie al sotului, care e si al meu de ceva ani buni. “Probabil ca aveti dreptate, imi zice tanara, impaciuitoare. Dar eu nu va pot deschide dosar decat daca imi prezentati un alt act de identitate, cu acelasi nume.” Ok, zic si o intreb ce sa-i arat: numarul de asigurare sociala, legitimatia de la Ordinul din care fac parte… “Nu aveti permisul auto la dvs?” Ma uit la ea, pare serioasa. De asta trebuie sa-mi deschida dosar, fiindca nu am permis auto si vreau sa capat unul. “Desigur, accepta ea senina. Dar actele pe care mi le propuneti nu sunt bune. Nu dovedesc identitatea.” Incep sa-mi pierd rabdarea. ” Am nevoie de pasaportul dvs.”, imi lanseaza tanara, dupa ce cauta energic in calculator. Nu umblu cu pasaportul in buzunar si la telefon nu mi-a spus nimeni ca trebuie sa-l aduc. “Persoana cu care ati vorbit nu stia ca aveti nume diferite”, imi explica, rabdatoare, fata. Ii explic si eu ca nu am nume diferite. Ce-i de facut? exclama ea. Sa-mi deschida dosarul, in baza actelor prezentate, ca sa pot sustine examenul pentru care am fost programata in urma cu doua luni, spun eu. Si, daca chiar trebuie, o sa revin cu pasaportul ziua urmatoare. “Nu pot face asta. Dar pot sa va reprogramez la examen.” Imi propune o data oarecare, peste inca doua luni. Nu-mi vine sa cred ca vorbeste serios. Insa juna se pregateste sa invite urmatorul client, cu mine a incheiat.
Ma enervez rar, dar si cand ma enervez… “Domnisoara, nu pot sa fiu eu primul caz de acest fel pe care-l aveti. Trebuie sa fiti la curent ca, in cazul femeilor casatorite, venite din alta parte, la assurance-maladie e trecut numele dinainte de casatorie. E legea voastra, aici, in Quebec, si nu am nicio vina pentru asta; nu vad de ce nu am dreptul sa mi se deschida dosarul si sa sustin examenul.” “Veniti cu pasaportul”, o tine ea una si buna. “Trebuie sa va avertizez ca pasaportul meu nu-i canadian. Nu cumva e si asta un caz inedit pentru dvs.? Sa nu ma trezesc ca data viitoare primesc un al treilea rendez-vous?” Situatia o pune pe ganduri. “Va inteleg frustrarea, spune ea, cu ton de maxima nepasare. Nu stiu ce sa zic, daca n-aveti pasaport canadian…” Imi da de inteles ca nu prea as avea dreptul, in acest caz, sa am permis de condu-cere…
O clipa imi trece prin cap banuiala ca e de la “ca-mera ascunsa“, prea e absurda situatia. Dar cum nu iese nimeni de dupa cortina, ca sa-mi spuna ca e o farsa si sa radem impreuna, iau o decizie finala si-i cer imperativ sa mearga sa se informeze pe langa un superior de-al ei sau altcineva care-i poate explica, pe intelesul ei, cum sta treaba. Ma priveste extraterestru, insa se duce. Revine in doua minute, cu aer mandru. “E asa cum v-am spus. Nu putem face nimic.” Sunt sigura ca a fost sa bea apa. Ma pregatesc sa fac tambalau. Solicit sa-si cheme seful, imi raspunde ca imi intelege frustrarea si ii pare rau. Vrea sa-mi dea un alt rendez-vous, in speranta – probabil – ca atunci o alta functionara va avea de descurcat cazul pasaportului meu necanadian.
Cand ajunsesem pe culmile disperarii, apare un tip care pare a fi un fel de sef. Se intereseaza despre ce este vorba, dupa care da din umeri. Ii atrage atentia ca toate datele din cele doua acte de identitate prezentate coincid, deci imi poate deschide linistita dosarul. Nu e, probabil, seful ei direct, fiindca il contrazice si nu vrea, cu niciun chip, sa ne faca pe plac. Bag sama ca s-a ambitionat. Atrasa de tambalau, apare o colega, de la ghiseul invecinat. Ii spune si ea ca nu are de ce sa se teama, e o situatie frecventa in cazul doamnelor casatorite. In sfarsit, cedeaza. “Desolee”, imi spune, cu cel mai firesc aer din lume. Si ma pofteste sa stau frumos la poza.
