Zilele trecute ma suna o prietena (canadianca): “Stii, casa aceea frumoasa de care sunt interesata, dar care este listata la pret astronomic, la tine in cartier, este a unor romani”. “Cum ai aflat? I-ai intalnit pe proprietari?” “Nu, imi ofteaza amica in receptor. Dar am vizitat-o intr-o sesiune “open house”. “Si cum ai constatat ca proprietarii sunt romani?” “Aveau perdele de dantela la geamuri, cum le spui tu… de Pascani”. “Eh, si tu, poate erau din dantela canadiana, araba, japoneza; le-ai vazut tu eticheta “Made in Pascani”? “Bine, draga, ma poti contrazice cat vrei, dar cum imi explici atunci tufa de leustean si brazdele de rosii si usturoi din spatele casei lor?”
Pentru rosii si usturoi aveam o explicatie canadiana, pentru leustean, nu. A trecut vremea cand singurul mod in care canadienii isi dadeau seama ca au intalnit un roman era sticker-ul cu RO de pe masina sau limba de conversatie de la randul la mezeluri, din vreun magazin romanesc. Acum, ei ne vad gradinile, covoarele, perdelele (sau raftul burdusit cu medicamente, probabil unele nedeclarate la intrarea in Canada) si ne eticheteaza imediat: romani.
La o privire mai atenta in jurul meu, realizez ca exista totusi anumite caracteristici care ne deconspira identitatea in fata “strainilor”. “Romanismul” canadian, vazut prin ochii prietenilor canadieni, arata cam asa:
Mamele noastre, venite in vizita, inca insista sa ne spele vasele de mana si refuza sa foloseasca dishwasher-ul. In plus, au o tendinta puternica de a ne “recicla” pungile de plastic (le spala sau le folosesc in cosul de gunoi) sau borcanele goale (sunt bune pentru “muraturi” sau “gemuri”). Tot dragele de ele se vaita ca suntem “prea slabi” (chiar daca, dupa canoanele canadiene, am depasit de multisor greutatea ideala). Indiferent de ora din zi sau din noapte la care le sunam sau ne vad, prima intrebare ramane tot “ai mancat?” Noi servim “mici” la gratar (nu hamburgeri), facem “tuica de casa” sau visinata, mancam ciorba de burta (“denumirea stomach stew nu suna prea apetisant, dar ciorba este delicioasa” suna sloganul nostru pentru urechile canadiene…).
Amintirile din adolescenta amicilor canadieni au un alt iz, pe cand ale noastre pastreaza porecle din regnul animal, petreceri la care se dansa pana in zori pe Modern Talking, covoare care acopereau fiecare coltisor al apartamentelor, cozi de matura cu care am fost macar o data altoiti, cozi de cate doua zile la lapte sau pui, vreo verisoara care nu avea voie sa mearga la discoteca la 17 ani, dar care s-a casatorit la 18 ani.
Copiii nostri au note mai bune decat colegii lor canadieni (pentru ca lozinca parintilor nostri “ai carte, ai parte” a trecut oceanul odata cu noi), iar in primii cinci ani ai emigrarii canadiene cei mai multi romani mai termina cel putin doua scoli, pe langa facultatile absolvite acasa (“sa fie acolo”).
Daca nu ne cumparam case in primii ani “de Canada” simtim ca “suntem pe drumuri”, miresele ne sunt “furate” in noaptea nuntii si restituite, cel mai probabil, in schimbul catorva sticle de bauturi alcoolice, iar cand plecam in Romania avem printre cele mai voluminoase bagaje din intregul aeroport.
Folosim usturoiul in cantitati industriale (mai ales in preajma Craciunului sau a Pastelui), facem “taitei de casa” (chiar daca o punga de “noodles” costa un dolar), de Sarbatori inca insistam sa “taiem porcul” la vreo ferma si ne ferim cu stoicism de un fenomen de neinteles pentru canadieni, curentul: “sa nu ne traga curentul”.
Desi multi dintre amicii mei nascuti in tara frunzei de artar zambesc cand se confrunta cu “romanismele” noastre, tot ei mi-au marturisit, de-a lungul anilor, ca au ramas mereu placut impresionati de ospitalitatea romanilor din Canada. Oh, si mai spun, la unison, ca toate femeile romance sunt frumoase si ca la locurile lor de munca nu au vazut inca romani codasi sau care nu si-au dorit sa urce cat mai sus pe scara ierarhica.
Asa ca nu ma mai mira faptul ca tot amica interesata de casa cu perdele “de Pascani” m-a rugat, nu demult, sa-i dau o tufa de leustean sa si-o planteze intr-un ghiveci, iar o alta m-a rugat sa-i imprumut reteta de cozonac a mamei mele. Mi-a vazut-o sub magnetul de pe frigider, dupa ce s-a minunat de icoana romaneasca pe care o tin pe pervazul bucatariei.
