Aceste randuri au menirea sa repuna in drepturile lor firesti trei medici care au fost suprimati si trecuti in uitare de o istorie contaminata de virusul bolsevic agresiv. Trei intelectuali care trebuie sa faca parte din iconostasul elitelor medicinei romanesti. Incerc o reabilitare a unor eroi adevarati, impinsi, candva, spre un nedrept anonimat, prin grija diabolica a fortelor instituite cu puteri depline.
Vasile Voiculescu s-a nascut la 12 octombrie 1884, in localitatea Plescoi, din judetul Buzau. Dupa absolvirea cursurilor liceale la Buzau si Bucuresti, s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, pe care a abandonat-o dupa un an, in favoarea medicinei. In anul 1909 devine medic chirurg, internist si epidemiolog. Inca din gimnaziu este atras de literatura. Incepe sa vorbeasca fluent limba franceza si studiaza temeinic filosofia, din mai multe directii: naturalism, pozitivism, evolutionism si iluminism.
La 21 februarie 1910 s-a casatorit cu Maria Mitescu,o colega de facultate, care i-a daruit cinci copii. La izbucnirea primei conflagratii mondiale, a fost mobilizat si numit sef al Spitalului Mobil numarul 6, cu care s-a retras in nordul Moldovei. Acordand ingrijire soldatilor raniti si bolnavi de tifos, icter si febra tifoida, in mod firesc, s-a imbolnavit si el. Printr-o minune nu a fost rapus de acele boli. Pentru curajul sau de-a lungul razboiului, Vasile Voiculescu a fost decorat cu Steaua Romaniei si Crucea Meritul Sanitar. In perioada dintre razboaie a practicat medicina din pasiune, depunand eforturi mari, deoarece nu existau medicamente performante.
La sfarsitul anului 1922 a ajuns profesor de Igiena la Institutul Pompilian din Bucuresti si sef al Circumscriptiei medicale numarul 12. Le zambea permanent bolnavilor, constient ca surasul asociat cu medicamentele prescrise le alina suferintele. Pe plan literar, Vasile Voiculescu debuteaza in anul 1912, in revista Convorbiri Literare, cu poezia Dorul. Patru ani mai tarziu pu-blica, la Editura Poporul, primul volum de poezii, dupa care scrie in continuare, devenind membru al Societatii Scriitorilor Romani.
Ataca si genul dramatic, scriind piesa Maiastra fara inima, pusa in scena la inceputul anului 1927, la doua teatre bucurestene. Colaboreaza cu revista Gandirea, careia ii dedica un numar omagial in 1943. Intre 1934 si 1946, are o activitate efervescenta la Radio Romania, in calitate de director de programe culturale. Vasile Voiculescu a scris si poeme cu tenta religioasa, adunate in mai multe volume: Poeme cu ingeri – 1927, Destin – 1933, Urcus -1937, Intrezariri – 1939.
La 22 noiembrie 1946, i-a murit sotia de congestie cerebrala. Tristul eveniment l-a determinat sa renunte la multe. Nu si-a mai facut focul in soba, nu a mai mancat carne si nu a mai scris nimic. Se plimba prin parcurile bucurestene, cu privirea pierduta. Pentru a atenua marea pierdere, incepe sa frecventeze cercul literar si religios Rugul Aprins, de la Manastirea Antim, pana in 1948, cand autoritatile comuniste au dispus desfiintarea acelui cenaclu de o inalta tinuta.
Pentru faptul ca a fost prezent la acele intalniri, Securitatea l-a arestat in noaptea de 4/5 august 1958, pentru infractiunea de uneltire contra ordinei sociale, pedepsita de articolul 209-Cod Penal. In timpul anchetelor dure, a fost acuzat de activitate fascista, pentru faptul ca a publicat in revista Gandirea, condusa de Nichifor Crainic. Totodata a fost invinuit ca a scris poezii pe teme mistice, care aveau un caracter dusmanos fata de regimul democrat popular.
La 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar II Bucuresti, prin Sentinta 125, il condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temnita grea si confiscarea averii. Aruncat intre zidurile umede ale inchisorilor Jilava si Aiud, a contractat un TBC la coloana, ajungand anchilozat. Avand o criza acuta de tuberculoza, a batut la usa dupa ajutor. Gardianul de serviciu a deschis vizeta si l-a intrebat: “Tu esti ala, misticul? Sa te vindece Dumnezeu!” Dupa care a inchis vizeta la loc.
La 2 mai 1962 a fost eliberat, dar nu mai putea merge. Datorita bolilor acumulate in timp, pe fondul batailor si infometarii, in noaptea de 25/26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu a decedat, avand o greutate de 40 de kg.
Un alt medic masacrat in infernul concentrationar a fost Alexandru Birescu, care s-a nascut la 20 decembrie 1892, in orasul Lugoj, actualmente in judetul Timis. Parintii sai, Coriolan si Ofelia, adepti ai moralei crestine, l-au educat in spiritul respectului pentru adevar si dreptate, cu credinta in Dumnezeu. Tatal sau era preot, avand o stare materiala buna. Dupa ce a absolvit cursurile liceeale in orasul natal, Alexandru Birescu a urmat cursurile Facultatilor de Medicina, din Budapesta si Viena, intre 1910 si 1914.
Serviciul militar l-a indeplinit la Regimentul 94 Infanterie Lugoj, obtinand gradul de capitan in rezerva. Fiind mobilizat, a participat in prima conflagratie mondiala, in cadrul unui spital mobil de campanie, apartinand Armatei Imperiale. Dupa razboi, revine la Lugoj, unde deschide un cabinet particular. Majoritatea lugojenilor erau marcati de emotia alipirii Banatului si Transilvaniei la Patria Mama-Romania. In urma casatoriei cu Eugenia, dobandeste o situatie materiala remarcabila, doua case in Lugoj, trei hectare de teren arabil si 80 de hectare de padure.
In calitate de primar al orasului, a fost decorat in anul 1934 cu Ordinul Coroana Romaniei, pentru tot ce a facut pentru urbe si locuitorii sai. A sprijinit biserica si a cautat sa dezvolte invatamantul. Considera ca acestea sunt investitii deosebit de importante pentru viitor, ridicand prestigiul localitatii.
Dupa instaurarea comunismului, in 1945, a fost declarat mosier si toate bunurile au intrat in proprietatea statului. Cele doua case au fost nationalizate si suprafetele agricole expropriate. Cu toate ca ocupatia militara sovietica se simtea prezenta peste tot, pe strazi, in scoli si in sufletele populatiei, in toamna anului 1946, medicul Birescu sustine doctrina liberala. Considera ca sistemul comunist este o gluma trecatoare. Multi lugojeni care luptasera pe frontul de rasarit, s-au convins, la fata locului, de foametea generata de colhozurile si sovhozurile sovietice, ale caror metode falimentare urmau sa fie aplicate si in Romania. Pe de alta parte, posturile de radio occidentale dadeau asigurari ca nu este departe ziua cand armatele tarilor civilizate vor veni sa-i determine pe rusi sa se retraga in tara lor, impreuna cu cozile lor de topor. Termenul de doua luni se amana la infinit.
La 15 aprilie 1952, a fost arestat de Securitate, sub pretextul ca facea patre dintr-o organizatie conspirativa, care pregatea inlaturarea regimului comunist din Romania. Dupa interminabile anchete, de o duritate aparte, este transferat de la Securitatea din Lugoj, la Timisoara. Incarcerat la penitenciarul din localitate, in ianuarie 1953, sub ploaia de lovituri, a negat ca a facut parte din organizatia incriminata. A recunoscut ca i s-a propus incadrarea, dar a refuzat, fiind in varsta. In aceste conditii, anchetatorii l-au acuzat de omisiune de denunt, prin care a contribuit la uneltire contra ordinei sociale. Pe de alta parte, a mai fost invinuit ca simpatizant al miscarii liberale, contrarevolutionare.
In timpul acelor anchete cumplite, a pierdut mult sange, s-a imbolnavit de plamani si de inima. La 17 februarie 1953, medicul Alexandru Birescu a decedat, fiind aruncat intr-o groapa comuna A fost omorat un mare patriot care, prin conduita sa morala, a refuzat sa fie delator, a evitat ca masurile represive sa se extinda asupra altor oameni nevinovati. Si-a protejat semenii, fara sa dezvaluie alte nume, pe fondul unor cumplite schingiuiri.
Din panoplia medicilor ucisi de noile autoritati comuniste face parte si Gheorghe Carausu, nascut la 15 ianuarie 1899, in comuna Calinesti, din judetul Botosani.
In anul 1921, dupa ce a absolvit Liceul Augustin Treboniu Laurian, din Botosani, Gheorghe Carausu a fost admis la Institutul Medico-Militar din Bucuresti, obtinand licenta in 1928. Un an mai tarziu, a sustinut teza de Doctorat in Medicina si Chirurgie. Din aprilie 1929 pana in septembrie 1930, a fost medicul Regimentului 7 Calarasi din Botosani. Mai tarziu, a urmat specializarea la Spitalul Militar Central din Bucuresti si la Institutul de Bacteriologie. In final, a fost repartizat medic la Spitalul Militar Craiova, unde a activat pana in primavara anului 1848.
In perioada iunie 1941 – iulie 1944, a participat in campania din rasarit ca medic militar cu grad de maior in cadrul Spitalului Mobil de Campanie numarul 1. Contributia sa pe front a fost recunoscuta prin conferirea Ordinului Coroana Romaniei si a medaliei Meritul Sanitar. In 1948 a demisionat, avand gradul lt.colonel, profund afectat de moartea sotiei si a fiului sau, Liviu, dar si din cauza faptului ca urma sa fie deblocat, ca toti ofiterii armatei burghezo-mosieresti, asa cum sunau sloganele vremii. Si-a deschis un cabinet medical pe strada Unirii, din Craiova, pentru a-si intretine familia. Ceilalti trei copii, Maria, Silviu si Gabriela si-au desavarsit pregatirea, urmand nobila meserie a tatalui lor, aceea de a vindeca oameni.
Consternat de abuzurile facute de noua oranduire comunista, sub protectia armatei sovietice, intra in miscarea de rezistenta din Oltenia, alaturi de generalul Ioan Carlaont, colonelul Stefan Halalau, colonelul Petre Grigorescu, maiorul Lucian Dimitriu, capitanul Iancu Robu si locotenentul Tiberius Tolescu. Este urmarit de noile organe de stat, fiind banuit de actiuni contra oranduirii sociale. Tot in acea perioada si-a cumparat o casa cu gradina mare, in satul Facai, de langa Craiova. Convins ca denumirea satului mai inseamna Facai, a mai cumparat un loc pentru scoala, deoarece copiii se duceau la distante mari, sa invete carte.
Nu s-a bucurat de finalizarea lucrarii, deoarece un grup de soldati sovietici, insotiti de o calauza locala, care il cunostea, l-au asasinat miseleste, langa Parcul Bibescu, in fata fiicei sale, eleva in clasa intai. Fiinta plapanda a fost marcata pentru toata viata de cele vazute in fatidica seara a zile de 28 august 1948, orele 21, in timp ce se intorceau de la gradina proprie. Cu o ura aparte, intai i s-a taiat jugulara cu o baioneta, apoi a fost impuscat, dupa ce cazuse intr-o balta de sange.
La mormantul din Cimitirul Ungureni, Sergiu Mandinescu, despre care voi vorbi in alt episod, i-a pus o placuta cu o poezie proprie: “Toti intreabam, de ce te-ai dus / Dar taina-i peste a noastra voie/ Se vede doar ca Cel de Sus / De-un inger a avut nevoie.” Nu s-au facut cercetarile de rigoare, asasinii in uniforma nu aveau cum sa se autoancheteze.
La scurt timp, au avut de suferit enorm toate rudele apropiate si prietenii. In prima faza, au fost arestati fiul, Silviu si nepotul, Mircea, care au fost inclusi in grupul celorlalti protestatari anticomunisti. Dintre acestia, faceau parte Sergiu Mandinescu, staretul Gherasim Iscu, la care s-au adaugat toti ofiterii mentionati anterior. Desi condamnarile au fost diferite, decesele au survenit in lant, cadavrele fiind aruncate in gropi comune.
