Diguri insangerate

Un moment trist al istoriei recente s-a petrecut dupa ce a izbucnit revolutia anticomunista de la Budapesta, la sfarsitul lui octombrie 1956. Mediile studentesti din Romania au organizat manifestatii de solidaritate cu studentimea si intelectualitatea maghiara. Strigatul de ajutor al revolutionarilor nu a fost auzit de marile democratii, care au acceptat ca tancurile sovietice sa-i bage sub senile pe cei care adusesera Europei o adiere firava de demnitate autentica.

Dupa ce, la 4 noiembrie 1956, Armata Rosie a restabilit dictatura pe strazile capitalei ungare, in marile orase din Romania au inceput arestari masive. Miscarile de protest de la Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara (vezi episodul 13), au fost pedepsite cu ani grei de detentie si exmatriculari din facultati, cei in cauza avand viitorul compromis. Batranul student Gheorghe Gheorghiu-Dej nu i-a inteles. Tocmai el, care doar cu un an in urma primise diploma de inginer, la varsta de 54 de ani.

De la Facultatea de Mecanica din Timisoara au luat drumul lagarelor de munca 27 de studenti, majoritatea fiind in anul V. Au luat condamnari de cate 8 ani fiecare. De la Facultatea de Medicina au fost arestati trei studenti in anul IV. In acelasi lot au fost si trei studente in anul IV la Facultatea de Chimie. Cadrele universitare au fost date afara pentru felul defectuos in care au aplicat spiritul cerut de doctrina comunista in educatia tineretului. Ministrul Invatamantului, Ilie Murgulescu, a fost schimbat din functie.

In septembrie 1958 a avut loc un alt mare miting anticomunist in Piata Universitatii din Bucuresti, la kilometrul 0, considerat, inca de atunci, zona libera de comunism. Acelasi loc special unde au suferit studentii generatiilor 1945, 1948, 1989 si 1990. De la Facultatea de Medicina au fost arestati 8 studenti din anul VI, aflati in prag de absolvire. Intregului lot i s-a dat numele de Gordan, dupa numele liderului. Informatorul care i-a dat pe mana Securitatii era Vasile Nicolae, tot student medicinist, in dosar avand numele conspirativ Titu Vasiliu.

Un alt grup a fost arestat din randul studentilor de la Facultatea de Filozofie.

S-a considerat ca reprezentau un real pericol social. Din cercetari s-a constatat ca parintii lor erau fosti detinuti politici, simpatizanti ai miscarilor de rezistenta anticomunista din munti sau facusera afirmatii calomnioase la adresa URSS si a noilor autoritati. Anchetatorii au stabilit ca toate aceste precizari au fost omise intentionat din declaratia-tip de patru pagini pe care o completa, la inscriere, fiecare candidat la admiterea in facultate. De la Jilava, loturile studentesti au fost duse cu dubele pana la Galati si, de acolo, cu bacul pana la Balta Brailei, care avea o suprafata de 60 de mii de hectare. In acel perimetru se gasea lagarul de exterminare de la Salcia, inconjurat cu trei randuri de garduri din sarma ghimpata, printre care patrulele se aflau permanent in pozitie de tragere.

In acea mlastina teribila, intimidarea, masacrarea si dispretul fata de om se intalneau la fiecare pas. Se aflau din belsug sub talpile temnicerilor, in fata carora condamnatii nu valorau nimic, desi majoritatea erau intelectuali de marca.

Pentru a fi desecata si cultivata cu cereale, aceasta insula din mijlocul Dunarii urma sa fie inaltata pe margini cu diguri in lungime de peste 150 de kilometri, cu o inaltime de 15 metri si o latime la varf de 20 de metri. Trebuiau carati cu targa sau cu roaba peste 50 de miloane metri cubi de pamant, prin munca exclusiva a detinutilor politici.

In primavara anului 1955 apele Dunarii au crescut, ca de obicei, spargand digul, iar bresa se marea din minut in minut. Sub amenintarea pistoalelor automate, detinutii au incercat inutil sa opreasca suvoaiele navalnice. Au astupat zadarnic deschizatura cu un gard protector din blocuri de beton, grinzi si copaci, sperand ca au invins natura. Urmarea se stie. Sub sutele de tone de mal au fost ingropati de vii 63 de oameni, ramasi pentru totdeauna sub dig, la 10-15 metri sub pamant. Procesul care a urmat a fost un simulacru, respectand firescul acelor ani. 31 de ofiteri si 14 brigadieri au fost judecati cu blandete pentru neglijenta in serviciu. In nici un caz pentru crima.

Pana la finalizarea lucrarilor, ruperea digului s-a repetat si in viitorii ani, deoarece tehnologia era precara. Dupa ce au aparut giganticele utilaje destinate lucrarilor de profil, acele dezastre s-au rarit, au fost stopate, desi exceptii au aparut pe parcurs, din cauza intretinerii defectuoase a taluzului de pamant, in care rozatoarele isi faceau galerii.

Tot in acea zona, pe langa Salcia, se mai aflau lagare de munca la Gradina, Stoenesti, Stramba, Saivane, Piatra, Bandoiu, Ostrov si Marasu. Acolo au muncit, au sperat si au murit intelectuali de elita, de profesii diferite, studenti, profesori, medici, preoti, avocati, ofiteri si multi altii. Printre ei s-au numarat preotii Cornel Tomescu, Dumitru Iliescu si Emilian Gatu, care vor fi prezentati detaliat in episodul urmator. Norma la diguri a fiecarui detinut era de cel putin trei metri cubi de pamant pe zi, timp de 12 ore. Daca nu se indeplinea, vinovatul era batut, bagat la carcera, i se anula portia de terci, care si asa era redusa. Epidemiile n-au intarziat sa apara – dizenterie, febra tifoida, leptospiroza, hepatita epidemica, orbire si infirmitati. Malaiul, arpacasul, varza si gogonelele din zeama de pe fundul castronului erau deja alterate, iar usoarele urme de oase se aflau in stare avansata de putrefactie.

Cunoscutul jurnalist Max Banus, care se afla atunci printre detinutii politici, a consemnat, dupa eliberare, o scena petrecuta in fata sa. Unul dintre condamnati avea diabet. Ironizat de ofiteri ca este plin de dulceata, a fost lasat sa moara, fara medicamente, lucrand la dig pentru indeplinirea normei. Cadavrul a fost pus pe un carucior, urmand sa fie aruncat intr-o groapa din exteriorul lagarului. La poarta, plutonierul de serviciu a infipt baioneta carabinei in stoma­cul mortului. De fiecare data cand facea aceasta verificare macabra, se justifica fata de cei din jur: Ce vrei, ba. Trebuie sa controlam. Nimeni nu are voie sa plece viu pe poarta asta.

In ampla sa lucrare memorialistica, publicata in cinci volume, cu titlul Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Ioan Ioanid face o descriere amanuntita a acelui colt de iad, cu multa munca si umilinte de neimaginat. Mancarea era putina, dar decesele din belsug.

Intr-o zi a fost luat de catre un ofiter sa-i faca o serie de reparatii si curatenie acasa. Detinutul Ioanid a ramas consternat de mizeria in care putea sa stea un exponent al terorii, a carui sotie se complacea in acel peisaj, cu o crusta pe dusumea. In conditiile in care fiecare temnicer beneficia de o locuinta de serviciu, o casa tip, noua si moderna pentru acele locuri izolate, in cazul de fata cada de baie reprezenta loc de depozitare. Erau stivuite de-a valma borcane goale si pline, incaltaminte uzata, unelte de gradinarit si tot felul de lucruri ce ar fi trebuit sa stea in alta parte, lasand baia functionabila.

Detinutii de constiinta nu i-au putut uita pe ofiterii-temniceri care se remarcau prin cruzimea lor – Malangeanu, Manciulea, Pavel, Tugui, Fecioru, Milcu si Grecu. Unul dintre supravietuitori, Constantin Pavlovici, a precizat in cartea sa Tortura pe intelesul tuturor ca, in lagarul de la Salcia, in ultimele doua luni ale anului 1959 au decedat 120 de nefericiti. Rezulta ca au murit in medie cate doi in fiecare zi, dintr-un efectiv total de doua mii de suflete haituite.

Un tortionar reprezentativ a fost Frant Tandara. Ca el au fost multi, plasati in locurile unde urmau sa-i aduca la tacere pe cei vizati. Frant recunoaste ca s-a indragostit de comunism inca din tinerete. Din acel moment, parintele sau a fost Partidul Comunist, care l-a educat pentru viitor, motiv pentru care si-a omorat adevaratul tata, care era anticomunist. Acel paricid a fost salutat si dat ca exemplu pozitiv in toate structurile represive.

Ajuns detinut de drept comun, el a primit sarcina de a tortura detinutii politici din coloniile de munca, pe unde a fost transferat. Acum, intr-un tarziu, sub povara multor ani si sub greutatea victimelor sale, a recunoscut ca devenise dependent de propria activitate malefica. Ceea ce facea zilnic ii dadea o mare satisfactie, plutea pe aripa unei infatuari continue, cu gandul ca avea puteri depline. Dorea sa fie reabilitat cat mai repede si sa redevina membru de partid.

Dupa patru ani, a fost pus in libertate. A parcurs o lunga perioada cu privirea in jos, dispretuit de cei care il cunosteau, vecini si colegi de serviciu. La varsta senectutii vrea sa fie judecat pentru tot ce a facut. Doreste sa apara in instanta ca martor principal, intr-un proces al comunismului. Are nevoie de un tribunal moral, deoarece la tribunalele existente nu vrea sa-l judece nimeni. Afirma ca nu numai victimele trebuie sa marturiseasca, ci si calaii. Vrea sa deconspire tot sistemul represiv, mai ales prima etapa a totalitarismului. El este un sclav al remuscarilor tardive, care au umplut cerul de sfinti.

Pe de alta parte, dupa 1989, Eusebiu Munteanu, Dinu Pillat, Teodor Enescu si alti detinuti politici care au supravietuit acelui lagar tenebros de la Salcia se aduna in fiecare an in Piata Universitatii din Bucuresti, la acele revederi emotionante venind si cei care s-au stabilit in strainatate. Isi dau intalnire cu tineretea lor. Incearca sa-si aduca aminte de clipele infernale prin care au trecut, recitand versuri care amintesc de drama acelor ani, petrecuti sub amenintarea armelor tortionarilor. Au ramas prieteni pe toata viata. Cei morti le lipsesc, le este dor de ei.

Desi a trecut mult timp, aud si acum racnetele gardienilor care ii fortau seara, la sfarsitul acelor interminabile zile de munca istovitoare, sa mearga incolonati, in randuri de cate cinci. Multi nu mai aveau vlaga, tarandu-si picioarele sau cazand in noroiul clisos al drumului ce ducea la baraci. Sub ploaia loviturilor administrate de satrapi, stafiile erau obligate sa cante imnul URSS sau Internationala. Acele momente au fost descrise in Convoiul Detinutilor, un poem al suferintei, din care am extras un fragment : Cei care au trecut pe aici duc in vis si pe sub pleoape / Vorba aspra ca de bici, ia pe cinci si tine aproape,/ Ia pe cinci sa nu fim trei in acelasi rand, nici sase/ Pasii ca de piatra grei ard si cauta matase,/ Tine aproape, sirul lung se desira fara vrere,/ Muschii nu ne mai ajung, n-are sufletul putere, / Boli cu radacini adanci se proptesc in baionete,/ Unii ne taram pe branci, altii ardem ca de sete,/ Numai foamea ce-o simtim calca-n pas cu noi alaturi,/ Din clipita cand iesim, pana cand intram sub paturi,/ Si marsaluim mereu peste dealuri si hartoape,/ Sub indemnul scurt si greu, ia pe cinci si tine aproape.

Multi dintre acesti martiri au fost arestati si condamnati pentru numele lor, altii pentru renume. Mai exista o categorie de nefericiti, care nu s-au demascat la timp sau au omis sa-i denunte pe altii.

Ultimele articole

Articole similare