Sake este o bizara. Cand aude prin fereastra deschisa o masina mare, de carat mobila, latra ca un caine de ograda taraneasca. Cand se vede in oglinda, se opreste ca scurtcircuitata, face un salt inapoi si iar se pune pe latrat. Cand o scot la plimbare, fuge de mine cat de mult ii permite lesa cu resort, adica fix cinci metri, dar nu in directia mea de mers, ci perpendicular pe ea, prin iarba ori prin zapada, dupa anotimp. Daca vede un trecator indepartandu-se de noi, trage de lesa in directia lui, incercand sa-l prinda. Daca vede pe-un altul apropiindu-se, se pune pe burta si-l asteapta, incordata ca un arc. Daca respectivul trece pe langa noi si o ignora, se zbate in lesa scurtata la minimum si scoate sunete guturale, de parca ar vrea sa-l sfasie. Insa cea mai mare bizarerie a ei este alta: Sake scrie. Tine un jurnal de fapte si idei. Ce-a mai vazut, ce-a mai auzit, ce-a mai mirosit, ce-a mai mancat, ce crede ea despre Bush si Obama ori despre iarna montrealeza. Scrie in limba romana, la tastatura laptopului meu. Scrie numai in absenta mea de acasa, bineinteles, pentru ca atunci cand sunt acasa, numai eu scriu la laptopul meu!

Sake a invatat singura sa scrie. A batut primele litere la tastatura acum vreo cinci luni, pe cand avea vreo opt luni cu totul. Eram in fata laptopului si scriam o poezie. A sarit pe canapea si a inceput sa ma maraie, cerandu-mi sa indepartez de masa scaunul liber alaturat celui pe care sedeam. A sarit apoi pe scaun si a stat acolo, cu ochii fixati pe monitorul laptopului, pana cand, o ora mai tarziu, am terminat poezia si am inceput s-o recitesc, cu voce soptita. Cand am ajuns la a zecea recitire, m-a latrat. Am luat-o in brate si am inceput s-o masez pe sub urechi, tot continuand sa ma citesc cu drag. Atunci a intervenit faptul neprevazut. Sake si-a ridicat laba dreapta din fata si a pocnit cu ea tastatura, de trei ori. Cursorul era asezat pe randul liber de dupa ultimul vers. Am putut sa citesc atunci, scris cu minuscule: “ham”.

Cu strangere de inima, am constatat repede ca Sake este mai bine situata decat mine pentru a face o cariera din scris. In primul rand, se stie ca cinci luni din viata unui caine sunt echivalente cu vreo trei, patru ani din viata unui om. Acest raport se pastreaza, banuiesc, si pentru activitatea literara. Cainele scriitor este mai febril. Publica intr-un an cat publica omul scriitor in patru! In al doilea rand, eu sunt inginer, pe cand Sake e casnica. In timp ce Sake isi poate propune sa scrie minimum opt ore pe zi, eu trebuie sa zic mersi daca prind doua. Una peste alta, am calculat ca o zi din viata de scriitor a lui Sake face cat vreo doua saptamani din viata scriitorului care cred eu ca sunt.

Un semn ca scriitoarea Sake se ia in serios este felul in care ea se raporteaza la unealta ei, limba in care a ales sa scrie. Limba romana. Sake s-a nascut intr-o crescatorie de caini din Quebec si a fost vanduta, pe cand avea doua luni, unei familii de quebechezi francofoni. Acestia, dovedind o rara lipsa de inventivitate, au numit-o Pitoune, sau, pe romaneste, Catel. Pentru motive necunoscute noua, au abandonat-o trei luni mai tarziu la SPCA (Societe pour la prevention de la cruaute envers les animaux). De acolo, aproape imediat, am cumparat-o noi, cam la o treime din pretul pietei. In casa noastra, fosta Pitoune s-a vazut numita Sake (nume de bautura japoneza, dar cu o rezonanta amintind de lumea lui Caragiale) si a fost incadrata intr-un program accelerat de imersie lingvistica. A fost obligata sa reinvete, in limba romana, toate comenzile canine de baza, deja insusite de ea in franceza (“vino”, “hai”, “stai”, “sezi”, “culcat”… in loc de “viens”, “marche”, “arrête”, “assis”, “couche”…). Chiar si latratul ei s-a schimbat, din “Wouf!” in “Ham!” Ajunsa scriitor, ea a descris toata aceasta aventura personala intr-o vibranta pagina de jurnal, care incepe cu o formulare memorabila: “Cand am inceput sa scriu in limba romana, eu m-am nascut a doua oara.” Treptat, s-a indepartat iremediabil de limba ei materna, canina din Quebec ajungand sa spuna, tot in scris: “Chiar si emailurile mi le scriu acum in romaneste, de teama sa nu ma incurc in accente!”

Din punct de vedere gramatical, Sake scrie acceptabil, cu putine erori. De exemplu, foloseste incorect pronumele relativ “care”: “Terrierul stupid care l-am latrat saptamana trecuta s-a facut din nou ca nu ma vede.” Dar n-o critic pentru atata lucru. Stiu destule bipede absolvente de liceu in limba romana care nu ar detecta nicio eroare aici.

Una peste alta, Sake este acum un scriitor de limba romana. Nu este unul din tagma celor care scriu prea mult ca sa mai aiba timp de citit. Ea scrie mult, dar citeste inca si mai mult. In mod natural, a devenit o cititoare asidua a publicatiilor de limba roma­na din Montreal, pe care oricum le gaseste in casa. In loc sa le faca praf, cum obinuia pe vremea cand abia venise la noi, se numea Pitoune si zicea “Wouf!”, acum le intinde pe covorul din salon si le citeste dand din coada, de la prima la ultima pagina.

De curand, am dat in jurnalul ei peste o intrare care m-a ingrijorat. O intrebare: “ACSR sau ASLRQ?” Asa, deci, mi-am spus, Sake vrea acum sa intre in asociatii de scriitori? Ingrijorarea mea era legata de posibilitatea ca Sake sa vrea cu tot dinadinsul sa intre in asociatia care le cere candidatilor sa aiba carti publicate. Nu una, nu doua, ci trei! Ce ma fac daca nu gaseste un editor dornic s-o publice pe banii lui? Cine plateste? Eu? N-ajunge ca-i platesc toate vaccinurile? N-ajunge ca-mi platesc editarea cartilor mele? Asa ca am inceput sa fac elogiul celeilalte asociatii. “Stii tu, Sake draga, ca acolo au intrat, de curand, o poeta cu 30 de premii la activ, o prozatoare care, conform propriei declaratii, s-a nascut de doua ori, prima oara ca toata lumea, a doua oara cand a inceput sa scrie in limba franceza – exact ca tine, dar pe invers ! -, un autor de nenumarate aforisme, care a mai si inventat un sistem filozofic, plus o poeta ajunsa ambasadoare?”

Sake n-a zis nimic. Ca sa castige timp, a inceput sa alerge in cerc, incercand sa-si muste coada. Cand s-a oprit, a continuat sa taca, cu un aer derutat. Dar sunt sigur ca in jurnalul ei isi va gasi loc, in curand, un comentariu sensibil pe tema celor doua asociatii.

Va voi tine la curent.