De mai bine de o luna, mai precis din 20 ianuarie 2009, echipa de hochei Canadiens din Montréal, in care multi vedeau o posibila castigatoare a Cupei Stanley, in acest an, se afla intr-o degringolada totala, ce-o antreneaza spre subsolul clasamentului.
La 20 ianuarie, echipa ocupa locul 4, cu 63 puncte, la 12 puncte de locul 9 – sinonim cu eliminarea din serii.
Dupa meciul de miercuri, 18 februarie, Canadiens au ajuns pe locul 6, cu 67 puncte la numai 6 puncte de acelasi loc 9. In aceasta perioada, de circa o luna, din 24 de meciuri jucate, ei au pierdut 21 si au castigat, chinuit, doar 3!
Carea sa fie explicatia acestei serii de contraperformante, care pica atat de prost, tocmai in acest an centenar, in care directorul general, Bob Gainey, avea planificata, conform promisiunii sale la angajare, in 2003, castigarea Cupei Stanley?
De fapt, sunt mai multe explicatii si ele vin din partea tuturor: jucatori, antrenor si director general.
In privinta jucatorilor, e izbitoare lipsa de randament a portarilor. Nici Carey Price, nici Jaroslav Halak nu mai sunt capabili, de la meciul din 20 ianuarie – pierdut cu 4-2 in fata echipei Thrashers din Atlanta, una dintre cele mai slabe din Liga – sa asigure, cu regularitate, performante demne de Liga Nationala. De altfel, statisticile lor personale spun totul: niciunul nu face parte dintre primii 20 de portari ai Ligii, nici in privinta golurilor primite, nici a procentajului de suturi aparate.
Randamentul lor slab a subminat increderea echipei in atac, aparatorii au devenit obsedati ca fiecare sut pe care-l permit adversarului se transforma in gol, comunicarea dintre jucatori s-a transformat in acuzatii reciproce, datorita greselilor in lant ale tuturor.
Pe de alta parte, Guy Carbonneau, potrivit celor din anturajul echipei, este cand prea apropiat, cand prea distant fata de jucatorii sai. Se pare ca leadership-ul lui, foarte puternic si eficace in perioadele de gratie ale echipei, este mai curand un leadership de fost mare jucator decat de antrenor. Ezitarile sale, schimbarea permanenta a trio-urilor din atac, descurajarea afisata fata de inconstanta jucatorilor sai, mai ales a veteranilor, fac din el, in vremea de acum, un alt antrenor pasibil de concediere. Exista zvonuri ca si-ar fi pierdut ascendentul asupra jucatorilor si, daca este adevarat, zilele lui ca antrenor principal la carma echipei sunt numarate. Confruntati cu jucatorii, antrenorii pierd intotdeauna.
Ar fi pacat, ar fi inca un antrenor care nu poate castiga la Montréal, dupa Alain Vigneault, Michel Therrien sau Claude Julien.
In ce-l priveste pe Bob Gainey, lui ii revine responsabilitatea despartirii de un nucleu de jucatori foarte utili, care acum fac o cariera frumoasa in alte echipe: Mike Ribeiro, Craig Rivet, Michael Ryder, Sheldon Souray, Mark Streit si, inaintea tuturor, portarul Cristobal Huet, unul dintre primii zece portari ai Ligii. Acesta a fost cedat echipei Capitals din Washington, fara sa se ceara nimic in schimbul lui. Huet, dupa ce a fost stralucitor la noua lui echipa, a fost achizitionat – cu bani grei – de Blackhawks din Chicago si imparte acum, fructuos, postul de portar numarul unu cu Nikolai Khabibulin.
Consecintele negative ale despartirii de Huet au fost duble: pe de o parte, echipa a fost privata de serviciile unui portar fiabil, in care jucatorii aveau incredere, iar pe de alta, a dus la suprasolicitarea foarte tinerilor si talentatilor Price si Halak. Faptul poate avea consecinte dezastruoase asupra carierei lor.
Fireste, nu trebuie uitate, cand incercam sa explicam slabele performante ale echipei Canadiens si accidentarile. Cu Robert Lang, Alex Tanguay si Guillaume Latendresse in randurile ei, echipa ar fi mult mai puternica.
Dar nici celelalte echipe nu au fost scutite de asemenea accidentari si totusi…
