La sfarsitul anului 1949, la inchisoarea Aiud s-au facut primele recrutari, sub pretextul reabilitarii prin munca. Manevra autoritatilor le-a dat mari sperante incarceratilor, satui de bataile primite zilnic intre zidurile tenebroase. In acel loc de trista amintire, in fiecare zi decedau cel putin doi nefericiti, din totalul de 2.500 de detinuti politici inregistrati. Au fost acceptati numai cei cu peste 10 ani de condamnare, dar sa fie robusti, apti pentru munca grea, conditii complicate de selectie, deoarece majoritatea aratau precum niste schelete imbracate in piele sau morti in viata.
S-a format cu mare dificultate primul lot de 250 de stafii, cu fetele palide si secatuite, pentru a merge la minele de plumb de la Baia Sprie si Cavnic. Curand, s-a constatat ca au fost trimisi la moarte sigura, deoarece nu aveau vigoarea necesara si nici minima experienta necesara pentru a rezista muncii in subteran. Chiar daca unii au reusit sa supravietuiasca, au murit dupa eliberare, din cauza bolilor contractate. In ceea ce priveste asistenta medicala, in lagar exista un singur medic militar, la 300 de muribunzi. Accidentele zilnice, fracturile, intoxicarile cu gaz subteran le rezolvau, de obicei, medicii care faceau parte din efectivele detinutilor politici. Pentru a da un singur exemplu, medicul Miltiade Ionescu a salvat multe vieti, atat la Gherla, unde fusese inchis anterior, cat si la Baia Sprie. A cautat sa faca fata oricarei situatii, improvizand si folosind doar ce avea la dispozitie.
Munca in mina se facea intr-un mod rudimentar. La perforarea si spargerea bolovanilor se folosea barosul. Pentru transport, se impingea celebra roaba milenara. Mancarea era insuficienta si bataia din abundenta. Aer era putin si praf de siliciu din belsug. Temperatura urca pana la 40 de grade Celsius. Totul era un fel de Golgota sau un infern. Se cauta sa se afle la ce nivel de efort omul cade din picioare. Norma de 7 vagonete pe schimb era imposibil de realizat, spre bucuria gardienilor, care ii bateau cumplit pe sabotorii care nu se achitau de sarcina.
In mijlocul lor, au fost doi oameni de exceptie, condamnati la munca silnica pe viata. Este vorba de inginerii Ion Bujoiu si Alexandru Bals. Amandoi erau absolventi ai unor universitati tehnice din Paris si au condus minele din Valea Jiului. Ion Bujoiu a fost profesor universitar si ministru al Economiei, masacrat, in final, la Vacaresti. Alexandru Bals a fost exterminat in iadul reeducarii de la Pitesti. Toate aceste marturisiri au fost puse pe hartie de cei care au scapat cu viata, adunate de Lucia Hossu Longin, in volumul Memorialul durerii, tiparit la Editura Humanitas, in anul 2007.
Sub bolovanii minei de la Baia Sprie a murit, in 1953, preotul Teodor Codila. Cu un an mai inainte fusese arestat, deoarece schimbase cateva cuvinte cu un fost legionar, intalnit pe strada. Trimis initial la Aiud, a fost selectionat pentru lagarul de munca de la Baia Sprie. La un moment dat, a avut nevoie de ochelari si a cerut sa i se schimbe locul de munca. A fost refuzat de oficialii lagarului, primind si o portie de tortura. Coborand din nou in mina, a incercat sa desprinda cu ranga o roca mare din tavan, care l-a acoperit pentru vecie, chiar de ziua sa – 27 decembrie 1951.
In acelasi perimetru infernal si-a gasit sfarsitul parintele Gheorghe Serban, nascut la 12 decembrie 1906, in localitatea Savaiu – Corbul de Jos, judetul Constanta. Dupa absolvirea studiilor teologice, a slujit in diferite localitati din Dobrogea. La 15 mai 1948 a fost arestat pentru sprijinul acordat rezistentei anticomuniste din Babadag, colectand haine si alimente pentru insurgentii din paduri. Dupa 7 luni de anchete cumplite, a fost condamnat la 20 de ani munca silnica si confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Trimis initial la Aiud, afost ales pentru a merge la minele de la Baia Sprie. Din consemnarile ulterioare ale inginerului Victor Leahu, care era tot detinut politic, s-a putut constata ca, la efort, parintele avea probleme cu inima. Obosea repede, se albea la fata si tinea mana la piept. Pentru inceput, a iesit la raportul sefului de schimb. Acesta l-a trimis la directorul Vanciu, care, la randul lui, l-a directionat pe preot spre ofiterul politic, Alexandru.
Tuturor factorilor de decizie le-a cerut aprobarea sa lucreze la suprafata, deoarece este suferind. Locotenentul Alexandru i-a promis ca-i rezolva situatia daca accepta sa semneze adeziunea de informator. In urma respingerii ofertei, Gheorghe Serban a fost trimis, din nou, in mina. Refuzand sa coboare in acel infern, a fost inchis in carcera, noaptea urmand sa pietruiasca aleile. In seara zilei de 16 februarie 1951, insotitorul sau, militianul Gheorghita, a intrat pentru cateva clipe in bucataria lagarului, lasandu-l pe preot singur langa gard, fapt nepermis (sau asa era scenariul). In aceste conditii, soldatul din ghereta de pe gard l-a impuscat pe detinutul lasat liber. Ion Pantazi, care a supravietuit eliberarii, a relatat ca scena a fost atent pregatita, pentru a lasa sa se inteleaga ca parintele a vrut sa evadeze.
Nu era posibila escaladarea celor doua garduri a patru metri fiecare. Faptul ca preotul Gheorghe Serban a fost pus sa pietruiasca aleile intr-o zona interzisa arata ca a fost executata o crima premeditata. Soldatul a fost avansat la gradul de sergent major si a beneficiat de un concediu special de o luna. Ion Ioanid a precizat, in marturisirile sale, ca ceilalti soldati nu avusesera niciun amestec in toata povestea. Puse cap la cap aceste aspecte, se constata ca ofiterul politic a cautat, prin acea crima, sa-i intimideze pe virtualii amatori de proteste.
Despre Ion Ioanid se stie ca si-a lasat tineretea in multe inchisori si lagare de munca, unde a fost transferat. S-a nascut la 28 martie 1926, in localitatea Ilovat, din judetul Mehedinti, nas de botez fiind Octavian Goga. Tanarul si-a facut studiile liceale la Bucuresti. In toamna anului 1945, Ion Ioanid s-a inscris la Facultatea de Drept din Bucuresti, dar in anul trei a fost arestat pentru prima data. Dupa ce a fost eliberat o perioada de timp, a urmat o noua arestare, in 1952, acuzat de a fi complice cu varul sau, George Boian, amandoi invinuiti de inalta tradare. Judecat de Tribunalul Militar Bucuresti, Ionid a fost condamnat la 20 de ani munca silnica. Sutele de hectare de la Ilovat au trecut in proprietatea statului. Impunatorul conac al parintilor a devenit azil de batrani. In fata acestui delir, tatal sau a incetat din viata.
Ion Ioanid a fost inchis pentru diferite perioade in temnitele Pitesti, Vacaresti, Jilva, Oradea, Aiud, minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic, Valea Nistrului, chinurile terminandu-se in lagarul de la Salcia, din Balta Brailei, de unde a fost eliberat in august 1964, bolnav de plamani. De zece ani nu mai stia nimic de mama sa, care si-a cautat fiul in mai multe inchisori. Organele represive i-au repetat de fiecare data ca fiul ei a disparut sau a murit. La 6 iunie 1953, Ion Ioanid, impreuna cu 13 curajosi, au organizat, la Cavnic, cea mai spectaculoasa evadare, sfidand temnicerii. Printre fugari erau medicii Miltiade Ionescu si Paul Iovanescu. Din grup mai faceau parte fratii Branzan, fratii Cojocaru,Titi Cosereanu, Ion Pantazi, Gheorghe Chiper si altii. O intreaga echipa de olteni si vranceni, ultimii cunoscand drumul ca in palma.
Cu toate acestea, cei 14 temerari s-au ratacit noaptea prin paduri, pe o burnita care i-a udat pana la piele. Ion Ioanid impreuna cu Titi Cosereanu au poposit la biserica din Iacobeni, sa se odihneasca. Preotul le-a oferit din proprie initiativa banii necesari, ca fugarii sa ajunga la Bucuresti. Intrebat cand doreste sa-i fie restituiti banii, parintele le-a raspuns ca numai prin fapte crestinesti se vor achita de datorie. Desi si-a schimbat domiciliul de multe ori, Ion Ioanid a fost prins dupa 100 de zile. Cu sangele lui din cadrul prelungitelor anchete a spalat fata Romaniei, manjita de vanzari si tradari. A demonstrat puterea lui de a nu se subordona unui regim criminal si nelegitim. Dupa eliberarea din 1964, a cerut azil politic, stabilindu-se la München, unde, in calitate de crainic la sectia romana a postului de radio Europa Libera, a relatat chinurile prin care a trecut mai mult de 16 ani.
Totodata a scris cateva volume in care a detaliat torturile cumplite la care a fost supus. In 1996 a publicat, la Editura Albatros din Bucuresti, o lucrare de mare intindere, cuprinsa in cinci volume, cu titlul Inchisoarea noastra cea de toate zilele. S-a stins din viata la München, in 12 octombrie 2003, departe de tara in care si pentru care a suferit.
Doctorul Emil Caprariu, un alt fost detinut politic, a facut relativ recent o precizare de mare importanta, referitor la volumele memorialistice ale lui Ion Ioanid. Doctorul Caprariu scoate in relief faptul ca Ion Ioanid a demonstrat ca exista caractere in toate domeniile.
Dovada de caracter au dat si taranii intemnitati, care s-au opus comunismului, ce intentiona sa distruga satele. In mediul rural, bolsevismul a nimicit trei mari grupuri de elite: preotii, invatatorii si taranii instariti, denumiti chiaburi. Acestia erau, deseori, adevarate personalitati, oferind celorlalti un model de moralitate, perseverenta si corectitudine. Erau stalpii de sprijin ai unei asezari, reazem si echilibru pentru toata suflarea. Organele represive ateiste isi doreau o tara numai a lor, pentru totdeauna, opozantii fiind considerati o frana in calea progresului revolutionar.
In acele timpuri, comunistii fredonau, cu ochii iesiti din orbite, un cantec mobilizator, care se incheia cu versurile: “Pan’ la unu or sa piara, dusmanii poporului.” Ei nu faceau altceva decat sa puna in practica invataturile lui Lenin si Stalin. In opera sa Statul si revolutia, Lenin a precizat: Fara o revolutie violenta, este imposibil sa inlocuim statul burghez cu statul proletar. Sa-i lichidam pe toti”. Stalin a adaugat: “Nicio grija, fiti siguri, mana noastra nu va tremura.”
