Exponentii totalitarismului, infasurati in steagul rosu al democratiei populare, cusut cu ata dictatoriala, au promis decenii in sir un lant de fericiri pentru ca poporul sa nu simta jugul de fier in care era imobilizat. Dragostea de tara, ce ii caracteriza pe opozantii comunismului, era considerata nationalism sovin. Au fost interzise cu desavarsire cantece inaltatoare ca Desteaptate romane sau Pe-al nostru steag e scris Unire, precum si poezii celebre sau capodopere ale prozei patriotice.
Activistii repetau in delir ca in primul rand sunt comunisti si apoi romani. Se conformau doctrinei internationalismului proletar, care nu tinea cont de granite, natiuni, graiuri, origini si obiceiuri. Totul era calcat in picioare, sub faldurile steagului rosu cu secera si ciocan. Multi si-au repudiat tara, altii si-au renegat parintii si fratii, pentru diferentele de idei. In aceste conditii s-a trecut la colectivizarea fortata din mediul rural si la nationalizarea in toate domeniile. La Plenara Comitetului Central a Partidului Muncitoresc Roman, din martie 1959, cuvantarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej referitoare la colectivizarea agriculturii suna cat se poate de cinic: Sa le luam pamanturile in asa fel incat sa nu insemne inca o nationalizare, dar sa nu le dam prea mult, sa le dam si lor ceva bani, ca sa aiba de o tigara.
Dupa cum se stie, batozele chiaburilor au fost luate la pret de fier vechi, indiferent cat de noi erau. Alte valori s-au confiscat fara mila, iar proprietarii au fost omorati in anchete sau inchisori, sub acuzatia ca au supt sangele poporului. Cotele trebuiau predate pana la ultimul bob, fara justificari si clementa. S-a traversat o perioada cumplita, cand conducerea superioara de partid si de stat a copiat modelul sovietic, impus de ocupantul care cauta sa ne lamureasca, cu forta, ca ne este aliat, frate eliberator. S-a hotatat sa fie dusi la abatoare toti caii, deoarece s-a considerat ca cerealele pe care le consumau erau necesare populatiei. Ceva similar s-a intamplat in China, unde Mao a dat dispozitie sa fie omorate toate pasarile cerului, pe motiv ca ciugulesc din cota rezervata poporului muncitor. Dezechilibrul s-a produs imediat, insectele s-au inmultit, bolile au facut prapad.
In Romania s-a ajuns la concluzia ca a sosit epoca mecanizarii agriculturii. in realitate, insa, noile tractoare din Statiunile de Masini-SMT-uri, erau prea putine sa poata inlocui patrupedele cu care se muncisera ogoarele de secole. A fost cutremuratoare marturisirea lui Ion Voiculescu, locuitor al comunei Diosti, care a incercat sa-si ascunda calul de urgia dementei comuniste. Intre el si pasnicul animal se legase o prietenie solida, sincera. Vorbea permanent cu el, facea parte din familie. Credinciosul cal era ingrijit pana la cele mai mici amanunte, atat ca hrana, cat si ca asistenta medicala periodica. Era mare, puternic, cuminte si stralucitor, de culoare neagra, cu stea alba in frunte. Avea o infatisare imperiala, care se potrivea cu numele.
Kaiser valora o suma enorma, deoarece era un pursange englez. A fost crescut de mic, cu dragoste si atasament de parinte. Atunci cand necheza, se auzea de la mare distanta. Parca stia ca este privit si admirat de cei pe langa care trecea, cu fruntea sus si coama in vant. Era cel mai chipes armasar, care lasase multi urmasi in jur. Pentru a-l feri de furia activistilor de partid, care confiscau cabalinele pentru abatoare, sateanul si-a ascuns prietenul in padurea din apropiere, pe Valea Bratiei. Batut si umilit la Sfatul Popular si la postul de Militie, a declarat ca i-a disparut calul de acasa. Mainile i-au fost legate cu o sarma, care ii intra in carne, in timp ce anchetatorul o rasucea din ce in ce mai mult cu un cleste, intreband de ce furtul nu a fost semnalat la data constatarii. Cu toate acestea , taina nu a fost dezvaluita. Cercetarea a continuat in zonele limitrofe.
Toata suflarea spera ca blestemul comunismului, abatut asupra tarii, sa fie de scurta durata, neavand aderenti, cu exceptia caracterelor abjecte. Va mai dura inca putin. Venirea armatelor Occidentului pentru a-i da jos pe comunisti se amana de la an la an. Speranta era inca vie. Stirile soptite avansau chiar ideea ca peste doua luni, sau joi, saptamana viitoare, trenurile cu trupe vor trece granita, intrand pe la Timisoara.
In padurea care era la o distanta de patru kilometri, stapanul ii construise lui Kaiser, ca adapost, o cabana mica si acoperita. Era amplasata pe o groapa mare, dintr-un versant al vaii, de unde gospodarii luasera pamant rosu pentru sobe sau pentru alte nevoi. Zilnic se ducea la el cu bicicleta, pe cai ocolite, departe de ochii curiosilor, de obicei inainte de aparitia zorilor, sa-i duca graunte, fan si apa. Calul simtea din timp apropierea stapanului si incepea sa necheze incet, in semn ca l-a recunoscut – un fel de bun-venit. Ciulea urechile, cauta sa-l vada printr-o crapatura a adapostului. Intre cei doi se infiripase o apropiere aparte, un magnetism greu de descris. Stapanul il mangaia, il peria, il plimba printre copaci, dupa care, la plecare, stateau pentru cateva clipe, obraz lang obraz sau cu fruntile lipite. Se priveau in ochi, pe fondul suspinelor profunde. Ii spunea sa mai aiba rabdare inca putin. Il va lua inapoi acasa dupa ce o minte luminata va anula acea dispozitie imbecila, dupa ce va fi contramandata acea hotarare gandita de o minte fara discernamant. Amandoi reprezentau o zala dintr-un lant al patimirilor, o generatie de sacrificiu, ca multele ce vor urma.
Zilele treceau si ordinul aberant de ucidere a cailor nu se abroga. Toamna lunga a anului 1961 era pe sfarsite. Frigul a pus brusc stapanire pe asezarea patriarhala. Frunzele se scuturasera aproape toate, formand un covor gros. Vantul suiera printre crengile innegrite ale copacilor. In noaptea precedenta cazuse prima zapada. Cosurile caselor fumegau abundent inca din zori. Copiii se adunau in jurul sobei. Cainii tremurau de frig in cusca lor, latrand prelung, sa se mai incalzeasca sau sa raspunda la apelul altora. Pisicile se inghesuiau dupa cuptor, torcand. In acea dimineata, Ionel Voiculescu a renuntat la bicicleta si, pe o sanie, si-a pregatit bagajul sa plece la padure, unde il astepta prietenul sau drag. Drumul a fost greu, dar inainta cu indarjire. Avea un sentiment ciudat, de neliniste, presimtea ca s-a intamplat o mare nenorocire.
In clipa cand s-a apropiat de locul revederii, o priveliste ingrozitoare i-a despicat privirea. A dapostul lui Kaiser avea o spartura intr-un colt. Zapada din jur era rosie ca purpura si batatorita. Bucati de piele neagra si lucioasa marcau locul dezastrului. O haita de lupi il devorasera pe falnicul Kaiser. In fata cumplitului carnagiu, sub socul loviturii primite in crestet, sateanul a ingenuncheat, plangand ca un copil. Prietenul sau murise in chinuri teribile. Urletele sfasietoare prin care ceruse ajutor nu au fost auzite de nimeni. Capul ii ramasese intact, cu exceptia narilor, din care fusese muscat. Incremenise cu gura deschisa din cauza durerilor cumplite. Ochii erau nefiresc de mari, demonstrand suferinta atroce. Avea privirea fixa, parca il dojenea pe cel care nu venise la timp: Ai sosit prea tarziu. Nu stiu cu ce am gresit de m-ai lasat aici, prada lupilor. Nu stiu de ce nu m-ai luat inapoi, langa voi, acasa. Acum este inutil. Totul s-a sfarsit. Prietenia noastra a durat prea putin, deoarece a fost prea frumoasa.
Se pare ca dorea sa-i faca o ultima marturisire, referitor la etapele prin care a fost adus la tacere. Totdeauna in cadrul atacului in grup, primul lup se agata cu coltii de nasul calului, sa-l determine sa lase capul in jos si, inclusiv gatul. Alt agresor il musca de trahee, pana in clipa asfixierii totale, dupa care prada cade inerta, la dispozitia fiarelor flamande. Ce n-au facut abatoarele comunistilor au facut lupii. O asemanare confirmata de realitatea vremii. Trauma l-a marcat pentru toata viata pe cel care isi pierduse calul in acea inspaimantatoare scena.
Vestea macelului din padure s-a auzit pretutindeni, chiar in satele din jur. Organele represive l-au arestat pe Ion Voiculescu pentru tainuire, pentru faptul ca si-a ascuns calul, desi declarase ca i-a fost furat, pentru delictul ca a sabotat dispozitiile organelor de stat, pentru crima de uneltire. Fara sa omoare pe nimeni, a fost catalogat drept criminal notoriu, batjocorit ca este un bandit, torturat in anchetele ce au urmat. Judecat in regim de urgenta, averea i-a fost confiscata, familia i-a ramas pe drumuri.
Condamnatul s-a intors abia in 1964. A scapat, ca prin farmec, de exterminarea oferita cu generozitate de inchisorile si lagarele de munca pe unde a trecut. Arata ca o stafie. Locuitorii nu l-au mai recunoscut. In satul lor, venise un strigoi, o fantoma cu viitorul scurtat si tineretea anulata. Pana la ridicarea altei case, a dormit la rudele apropiate, unde familia il asteptase cu nerabdare sa se intoarca. Multe nopti a tresarit, sub cosmarul batailor incasate de la gardieni. Nu facuse altceva decat sa incerce sa-si salveze prietenul. In vechea sa casa era sediul Gospodariei Agricole Colective – Victoria Socialismului. Pe locul cumplitului dezastru din padure, unde ingropase ce mai ramasese din frumosul cal, a improvizat un mic monument simbolic, in amintirea murgului sfasiat de lupi si de legile anacronice ale unor vremuri oligofrene.
Cazuri de ascundere a cailor au fost multe, de forme variate, in locuri diferite, finalul fiind acelasi. S-a intamplat in Romania, unde conducatorii promiteau, ca si acum, ca duc poporul spre progres si civilizatie, repetand, cu isterie, ca omul este cel mai pretios capital. Epigramistul Nicolae Petrescu-Pitesti a pus o intrebare concreta: Pe chiaburi i-ati omorat, dar cu caii ce-ati avut?
Revenind la SMT-uri, tractoarele care arau pamantul si recoltau productiile agicole semanate la patrat, asa cum sunau retetele sovietice, erau normate conform unor calcule bizare. Pentru salarizarea mecanizatorului, in loc sa se estimeze suprafata terenului agricol prelucrat mecanic, indiferent la ce distanta era pentru a fi verificat, s-a convenit sa se masoare nivelul motorinei din rezervor la intoarcerea tractorului in garajul institutiei. Facandu-se consumul in litri, reiesea suprafata care a fost lucrata. Urmare a acestor calcule ciudate, in locurile discrete de pe camp aparusera pete mari de combustibil. Tractoristul arunca motorina pentru a fi retribuit in functie de cantitatea pe care rezulta ca a consumat-o pe ogor. Nu aparusera inca autoturismele particulare, si inca avand motor Diesel. Ar fi fost raiul pe pamant, castigul imens si reciproc avantajos.
In acea perioada, saracia devenea din ce in ce mai lucie. Pe ulitele satelor se puteau vedea batrani desfigurati, cadavre ambulante, fara proteze in gura, cu gingiile insangerate, care priveau infrigurati, cu mana streasina spre zare, asteptand de la oras un nepot, ce n-a venit nici ieri si poate ca nici maine, sa le aduca o paine veche, tare, o iasca sfoiegita. Tabloul sinistru al acelei perioade a fost descris foarte precis de Cristian Tudor Popescu in volumul Luxul mortii: in anii ‘50, dihori si logopati cu o ocupatie incerta erau pusi peste noapte in fotolii de ministere, directori, primari, sefi de cadre. PCR a inlocuit elitele Romaniei cu tarlani hotarati sa parvina. Fenomenul a fost impus de rusi si de cozile lor de topor. Comunismul in toata hidosenia lui s-a concretizat prin violenta, diversiune, subversiune, primitivism, furuncule ale puroiului totalitarismului rezidual.
Dupa 1990, pe coliva intunecata a realitatii a aparut bomboana rosie a oportunismului. O parte dintre fostii activisti, directori de IAS-uri sau militieni, care servisera comunismul cu atasament si abnegatie, exterminand exploatatorii, au devenit chiar ei chiaburi, dar de tip nou. Si-au facut SRL-uri, au cumparat intinse suprafete de teren arabil, pana dincolo de orizonturile imposturii, au procurat utilaje noi, dar la pretul fierului vechi.
