De sub avalansa globalizanta a sarbatorilor de import, ziua Martisorului inca reuseste sa scoata capul autohton, ca un clopot de ghiocel, intr-o lume ce se-ntoarce dupa Occident ca dupa soare. Si mai imbucurator este faptul ca mai exista in Romania institutii care se ingrijesc de acest lucru, asa cum este Muzeul Taranului Roman din Bucuresti.
Vechimea traditiei acestei sarbatori, precrestine dupa majoritatea exegetilor, nu are unitate de masura. Poate doar coada la biletele de intrare in Muzeul Taranului, din perioada 25 februarie-1 martie, sa fie un indicator relevant. Pentru romani, sarbatoarea dateaza cam de cand primavara uzurpa iarna. De cand rosul tumultuos incolaceste albul rece, imobilizandu-l intr-un bold, ca pe-o insecta calendaristica intr-o colectie a speciilor disparute. Sau, cum ar spune Villon, a zapezilor de altadata…
Samburi cu snur
Peste o suta de persoane stam la o coada pe patru randuri, care serpuieste de la poarta dinspre fostul bulevard 1 Mai (azi Mihalache) a Muzeului Taranului, pe langa zidul cladirii, pana aproape de Bulevardul Kiseleff. Cumparam bilete la Targul Martisorului. Inaintam repede, caci la ghereta de la poarta sunt trei persoane care impart biletele, nu una.
Tarabele cu martisoare incep chiar de langa gardul muzeului. La prima, un tip cu barba lunga si deasa vinde martisoare si obiecte traditionale din lemn, momindu-si clientii cu bancuri. Cu Itic si cu Ali… Un alt indiciu al globalizarii.
Alaturi, martisoare din ceramica. Mai incolo, unele pictate pe samburi de corcoduse, prune si caise. Ori din ghinda, nuci si conuri de brad. Ineditul imbratiseaza traditia in chip aproape firesc. Putin, foarte putin spre deloc din kitsch-urile care te trag de maneca la colt de strada.
Lumea pestrita se perinda prin fata tarabelor, vadit multumita de lipsa bisnitarilor ciocolatii care ne-au invadat de ceva vreme toate sarbatorile.
In jurul casutei de lemn din curtea muzeului, tarabele sunt mai dese. Felicitari si ornamente din flori nemuritoare, martisoare cu zodii si tot felul de alte trasnai la care vechimea tehnicii de lucru face cumva casa buna cu actualitatea unor teme sau simboluri. Cam tot asa cum, pe fundal, un zgarie-nori crescut de cateva luni peste drum de muzeu, pe bulevardul Ion Mihalache, arunca un arc de timp pana la casuta din lemn cu acoperis de sindrila, din curtea muzeului. Ca de la functionarul de banca scrobit si manierat – care lucreaza la un etaj de sus – pana la bunicul sau de la tara, care inca mai poarta opinci cand il apuca si locuieste intr-o casuta ca aceasta.
Poale si ulcele
Un pandur cu caciula din blana de oaie si cu costum popular strajuieste o panoplie cu linguri de lemn, frumos încrustate. De la el încep tarabele cu haine – ii, marame, bundite, stergare, cergi, itari si camesi – într-un miros dulce de colac… secuiesc. Caci dupa haine vin mâncarurile – cozonaci, poale-n brâu, prajituri de casa, turte dulci si nedulci, tot soiul de bunatati, din toate colturile tarii. Iar dupa bucate merge-o glaja; urmeaza deci tarabele cu bauturi, de la palinca de prune salajana la vinuri de soi din podgoriile noastre vechi.
Ei, si la bautura trag musai degustatorii. Doi mosuleti rosii, cu mustati albe si chelii lucii – parca ar fi gemeni – îsi povestesc, cine stie a câta oara, aventurile bahice. Langa ei, o doamna dubla, cu haina de blana argintie, doua cutii de fard pe obraji, una de vopsea rosie în par si trei rânduri de barbii, musca pofticios dintr-o poala în brâu.
Ceramica nu lipseste nici ea – oale, ulcioare, farfurii, castroane, cani, canute, paharute, alaturi de masti si figurine din lut ars. Recunosc pestritul cocos de Horezu, dar si sobrietatea mesterilor secui din Corund.
Acte de identitate
“Am încercat sa facem mai mult decât un simplu târg de martisoare; am venit si cu alte elemente traditionale, de la haine si vase din ceramica pâna la mâncaruri si bauturi din diverse zone ale tarii”, spune Cosmin Manolache de la Muzeul Taranului Român, unul dintre organizatori. “Si, dupa cum chiar dumneavoastra ati remarcat, ne-am ferit si anul acesta, asa cum ne ferim mereu, de asa-zisii clienti permanenti ai acestui gen de manifestari, oameni care manelizeaza evenimentele, care nu sunt creatori, ci simpli intermediari, vanzatori ai acelorasi kitsch-uri si prostioare, indiferent de eveniment, perioada sau spatiu de expozitie.”
Mesteri populari, elevi ai unor scoli de arta sau pur si simplu pasionati de traditii, cei care expun la Târgul Martisorului au venit de prin toata tara, în numar de peste o suta cincizeci. “Sunt din Oltenia, Bucovina, Maramures, din Secuime, dar si din Bucuresti si din imprejurimi”, recapituleaza organizatorul.
Cât am vizitat fiecare taraba în parte, cât am mai vorbit cu unul si cu altul… sa fi stat mai bine de doua ceasuri la târg. Unul înainte si unul dupa prânz. Când am iesit pe poarta muzeului, coada la bilete era tot acolo, intacta. Soarele zâmbea din coltul buzelor, primavaratec; un vânticel ravasea iarba abia mijita în jurul casutei de lemn.
Am plecat bine dispus de bucuria lucrurilor simple. Si m-am gandit ca, atâta vreme cât mai gasim forta sa iesim din iarna asa de entuziasti si de increzatori in ceea ce-i al nostru si ne reprezinta, înca avem un viitor ca natie, înca însemnam ceva ca traditie, cultura si spiritualitate. Suntem vii si avem documente de identitate pe planeta.