Incadescenta doliului

Unul dintre acesti preoti a fost Ion Duma, nascut la 30 martie 1884, in co­mu­na Boian, din judetul Tarnava Mica (azi, jud. Sibiu). Dupa absolvirea liceului din Blaj, in anul 1903 a urmat cursu­rile Facultatilor de Te­ologie din Sibiu si Bucuresti. In paralel, a absolvit Faculta­tea de Litere si Fi­losofie. Docto­ratul l-a obtinut la Bu­da­pesta. In 1912 s-a casa­torit cu Elena Stanca, fiica de preot din Petrosani, langa care isi va desfasura activitatea ca paroh si protopop.

Parintele Duma a contribuit la infiintarea filialei Bancii Ardelene din localitate si a organizat cursuri de alfabetizare pentru adulti. Prin unirea Ardea­lului cu Patria Mama, Romania, a fost ales deputat independent, in Parlamentul de la Bucuresti. Pentru ca nu era inregimentat politic, a fost curtat de politicieni sa adere la partidele de traditie si la Mis­carea Legionara. A refuzat toate ofertele, afirmand ca singura sa doctrina este Bi­blia.

Dupa 23 august 1944, preotul a participat la colectarea de ajutoare pentru cei suferinzi, in urma secetei din Moldova si a razboiului. Cu toate ca a fost cooptat in diferite organizatii de binefacere, in no­iembrie 1946 a refuzat sa semneze a­pe­lul catre toti preotii, prin care li se cerea acestora sa-i in­demne pe enoriasi sa voteze cu comunis­tii, la alegerile din 19 noiembrie (alegeri trucate, oricum). Din acea clipa a in­ceput calvarul. O grenada pusa la fereastra dormitorului sau a explodat cand destinatarul nu se afla in camera.

Ca urmare a faptului ca intrase in vizorul Securi­tatii din Petrosani, intr-o discutie cu un informator a precizat cu mult curaj: Aud ca vor sa ma schimbe cu un preot comunist, dar nu-i nimic, va trece si asta. Sunt sigur ca nu va fi mai mult de doua luni, deoarece razboiul bate la usa. Acesta era orizontul de asteptare al tuturor: posturile de radio occidentale indemnau po­pulatia sa reziste inca putin, deoarece ar­matele anglo-americane vor veni sa-i go­neasca pe rusi.

La 12 iunie 1949, pe fondul persecutiilor slujitorilor bisericii, preotul Du­ma a fost arestat de Securitatea din Pe­trosani. A fost acuzat ca duce o activitate ostila fata de autoritatile comuniste. In­chis la penitenciarul Deva, a inceput sa fie anchetat conform retetelor timpului. In memoriul facut de sotia sa, Elena Du­ma, expediat lui Petru Groza, se arata ca cel arestat are 67 de ani si nu se face vi­novat de invinuirile fictive din dosar. Ca raspuns, prim-ministrul a dispus sa se fa­ca verificarea, deoarece arestarea s-a fa­cut la loc si timp nepotrivit, in momentul Li­turghiei. Dupa ce dosarul a trecut pe la toti factorii decisivi ai Securitatii, Teo­hari Georgescu, Gheorghe Pintilie, Ale­xandru Nicolschi si Misu Dulgheru, pa­rintele a fost eliberat, ca printr-un miracol, la 5 aprilie 1951.

Minunea a durat 8 luni. La 5 de­cem­brie 1951, a fost din nou arestat si anchetat timp de patru ani, dupa care, la 23 septembrie 1955, i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Targu Jiu. Acumuland mai multe boli in timpul prelungitelor anche­te, batut si infometat, la 11 iunie 1957 preotul a decedat, fara sa fi fost condamnat vreodata – nevinovat, de altfel.

Un alt martir care a suportat cu greu persecutiile comuniste abatute asupra bisericii crestine a fost Nicolae Carmanus, nascut la 1 decembrie 1893, in localitatea Talcina din judetul Se­verin (azi, Caras-Severin), care avea, pe a­tunci, resedinta la Lugoj. A urmat cursu­rile Liceului Pe­da­gogic-Teologic din Arad, pe care l-a ab­solvit in 1914. Doi ani mai tarziu, din pricina tinutei sale nationale si admiratiei pentru Armata Romana, autoritatile imperiale Austro-Ungare l-au tinut sub ancheta trei saptamani. Pentru acest act de mare curaj, regele Ferdinand i-a oferit medalia Coroana Romaniei.

Dupa ce a profesat patru ani ca in­vatator, la 18 mai 1919, Nicolae Carma­nus a fost hirotonit preot si repartizat la parohia Fundata, langa Bran, in judetul Brasov. Intre 1920 si 1931, parintele a fost atras de ideologia liberala, pentru ca, in final, incepand cu anul 1937 sa se im­plice in Miscarea Legio­nara, un nou cu­rent care dorea sa trezeasca societatea amortita. A optat in aceasta directie in urma gazduirii, pentru o noapte, a lide­rilor Vasile Marin si Ion Mota, care l-au lamurit ca a sosit timpul sa se faca ordine in tara aflata in deriva. Desi n-a participat la rebeliunea legionara, din ia­nuarie 1941, preotul a fost arestat si trimis in lagarul de la Targu Jiu, unde va sta ca­teva luni. Eliberat pe motiv de boala, a platit o amenda compensatorie politiei burghe­ze, pe care comunistii au cautat mai tarziu s-o asemene cu un ba­laur, in scopul de a minimaliza crimele lor ce vor urma.

Dupa instaurarea comunismului, in 1947, noul primar si secretar comunist al comunei Fundata l-a obligat pe parinte sa-l defaimeze pe Iuliu Maniu in timpul predicii de la finalul Liturghiei. Pentru refuz, preotul Nicolae Carmanus a fost arestat de Securitate la data de 15 mai 1948. Timp de trei luni a fost anchetat la Brasov, suportand cele mai cumplite me­tode de intimidare. Transferat la Aiud, in 1949 a fost trimis la minele de sare de la Ocnele Mari. Extenuat, in conditiile de hrana putina si efort mare pentru inde­pli­nirea normei zilnice, parintele s-a imbol­navit de plamani. In seara zilei de 10 mar­tie 1950, la orele 18.30, Nicolae Car­manus a decedat, in varsta de 62 de ani. Culmea ironiei: peste 8 luni, la 16 noiembrie 1950, administratia minei a primit Decizia MAI cu numarul 173, prin care preotul – care zacea la acel moment intr-o groapa fara cruce – trebuia sa fie transferat, sub escorta la Canal, in lagarul de la Poarta Alba. O dovada in plus ca evidentele deceselor respectau deviza prin care viii nu trebu­iau sa aiba glas si mortii, numar.

Infernul concentrationar a mai chinuit o victima. Este vorba de Teodor Popescu, nascut la 9 iunie 1893, in lo­calitatea Contesti, din judetul Dam­bo­vita. Dupa absolvirea Seminarului Teo­logic din Bucuresti, a urmat scoala Mili­tara de Infanterie din Botosani, plecand pe front in 1917, cu gradul de sublocotenent. Dupa razboi, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti, dupa care si-a dat doctoratul la Atena, in 1922. S-a in­cris apoi la Facultatea de Litere si Filo­sofie din Leipzig si la Facultatea de Teo­logie din Paris. A revenit in tara si a profe­sat la Institutul Teologic din Bucuresti, unde a ajuns decan, intre 6 septembrie 1942 si 14 octombrie 1944. In calitate de apologet al bisericii strabune, i-a avertizat pe cursanti despre pericolul ateismului. Prin venirea comunistilor la putere, profesorul Teodor Popescu, un intelectual de marca, a intrat in vizorul Securitatii. A fost arestat in noaptea de 4/5 martie 1959. In timpul anchetei, a fost torturat zile in sir, acuzat de actiuni contra clasei muncitoare, ca dusman al poporului, in­vi­nuiri pe care nu le-a recunoscut.

Capitanul anchetator Ion Teodoru i-a spus, la un moment dat, cateva fraze antologice: Pacat ca se zice ca esti om invatat, pentru ca, daca crezi in Dumne­zeu, esti tot asa de prost ca orice om simplu care crede in Dumnezeu. Stiinta a dovedit ca nu exista Dumnezeu si nici suflet. Religia este o minciuna, o nas­co­cire a popilor, pentru a amagi si exploata poporul, ca niste escroci. Partea interesanta este ca acelasi ofiter l-a obligat pe cel interogat sa-i dea lectii la istorie, lim­ba franceza si limba latina, deoarece era elev la seral, in anul intai de liceu. Victi­ma, tratata de anchetatori ca ignoranta, a acceptat sa-l pregateasca pe ofiter, ca sa nu-si agraveze situatia si sa mai reduca din cota pumnilor primiti. Cu toate acestea, acuza­tiile au ramas aceleasi, fara toleranta.

Tribunalul Militar Bucuresti, prin Sentinta numarul 118, din 21 iunie 1959, l-a condamnat pe profesorul Teodor Po­pescu la 15 ani de temnita grea si confiscarea averii. De la Jilava, a fost transfe­rat la Aiud, la 23 octombrie 1959. Acolo a contractat mai multe boli, din cauza re­gimului sever de detentie. In prezenta lui, inima detinutilor politici era in mare sarbatoare. In urma Decretului de gr­ati­e­re numarul 5/1963, a fost eliberat. Arata ca un schelet imbracat in piele. Prietenii il respingeau, ca pe un ciumat. La Con­ferinta panortodoxa, tinuta la Rodos in 1963, prelatii greci au intrebat delegatia romana despre starea profesorului Teodor Popescu, considerat un intelec­tual de talie europeana. Intrebarea a ramas fara raspuns din partea inaltelor fete biseri­cesti de la Bucuresti.

Arestat din nou, in seara zilei de 14 februarie 1972, a fost batut crunt si spitalizat. La 4 aprilie 1973, teologul Teo­dor Popescu a murit la Bucuresti, fara sa stie de ce a fost chinuit atatia ani. Opera sa insumeaza peste 300 de volume, precum si multe lucrari ramase in manuscris. Un titan al teologiei a fost maltra­tat pentru ca il punea pe Dumnezeu mai presus decat pe Stalin si apostolii sai, im­bracati in steagul rosu.

In lagarul de la Valea Neagra din Dobrogea s-a rupt firul vietii preotului Constantin Lungu, nascut in 1892, in localitatea Dobridor, din judetul Dolj. In anul 1914 a absolvit Seminarul Teo­logic din Bucuresti, un an mai tarziu fiind hirotonit preot la parohia Silistea Crucii din judetul Dolj. In anul 1933 a inceput sa fie simpatizantul Miscarii Legionare, care avea mai multe directii de actiune, printre care revigorarea societatii romanesti si a activitatilor religioa­se. Dupa trei ani, a fost promovat sef al sectorului 8 din judetul Dolj. Era perioada cand multi preoti au fost atrasi de curentul care propovaduia lupta pentru crearea elitelor spiritului si contemplarea divinului. Ea deschidea caile de a ajunge la Dumnezeu, prin penitenta, pu­rificare, perfectiune, ratiune si rugaciune. In sedintele legionare, preotul le dadea sfaturi celor prezenti sa mearga la biserica, sa plateasca darile la stat si sa res­pecte autoritatile.

S-a razgandit, intre timp, si s-a re­tras din politica, inainte de declansarea razboiului. Va avea totusi mari necazuri, deoarece detinea o pusca de vanatoare, mostenita de la parinti. Dupa instaurarea comunismului, din cauza acelei carabine pentru care nu avea documente, a fost arestat la 19 iulie 1952 si trimis la cer­cetari in Bucuresti. A fost acuzat si pentru faptul ca fusese, candva, legionar. Noua legislatie infiera si activitatile anterioare, chiar daca la acea data legile nu le incriminau. Din lipsa unor probe clare, a fost trimis totusi, pentru doi ani, la Ca­nal. Regimul de exterminare i-a grabit sfarsitul. A murit in lagarul de la Valea Neagra, la 24 decembrie 1952, ora 11.30, in Ajun. Slabise mult, era bolnav de plamani, fara vigoare, batut zilnic din cauza ca nu putea sa-si indeplineasca norma de munca. A fost aruncat intr-o groapa fara cruce. Incandescenta doliului a aco­perit inca un suflet nevinovat.

Ultimele articole

Articole similare