Certitudinea ca, in curand, voi deveni mama, pentru prima oara, se apropie cu pasi repezi de realitate. Citesc mult pe aceasta tema, ma documentez, ascult sfaturi, ma implic in discutii cu mamici “cu experienta”. Insa tot ce acumulez parca se transforma in alte griji, si nu in serenitatea care imi imaginam ca ar trebui sa ma cuprinda, acum cativa ani, cand ideea de a fi mama era inca departe. Despre stress-ul gasirii unei gradinite in Canada, a curs multa cerneala, despre dilemele alegerii scolilor copiilor, la fel, despre argumentele pro si contra referitoare la cresterea si ingrijirea copiilor in aceasta tara, s-au spus destule de-a lungul anilor. Informatiile sunt covarsitoare, unele se bat cap in cap cu ceea ce credeam eu despre “motherhood”, iar dilemele se incolacesc printre gandurile mele de copil crescut in Romania, dar format intr-o lume dincolo de ocean. Aflata in caruselul tuturor acestor informatii, cum se poate linisti o tanara mamica in devenire, daca nu printr-un simplu telefon? Long-distance. La mama ei cea buna, sfatoasa si care are mereu raspunsurile potrivite…
Dupa ce mi-a ascultat pasurile, mama a zambit (da, zambetele mamelor se simt si se “vad” prin telefon) si mi-a spus bland: “Daca este iubire, intelegere, compasiune si respect in familia ta, copilul va creste si se va dezvolta armonios; restul, sunt detalii…”. Apoi mi-a reamintit conditiile in care m-a crescut si felul in care am devenit om intr-o Romanie care nu avea posibilitatile pe care le va oferi Canada copilului meu; “si asta nu te-a impiedicat sa ajungi o fiica de care sunt tare mandra din toate punctele de vedere”, a adaugat ea.
Brusc, m-am linistit. Cata dreptate in cuvintele mamei…
Daca in Romania copilariei mele nici centurile de siguranta ale masinilor nu functionau, cum sa-mi fac prea multe griji intr-o Canada in care scaunelele de masina ale copiilor intrunesc toate conditiile de siguranta?
Noi ne-am nascut, de multe ori, fara “epidurale” sau conditii medicale de exceptie, iar tatii nostri nu ne-au vazut pana cand nu am fost instalati in – poate – aceeasi camera cu alti doi frati (sau surori) mai mari. Noi am crescut cu lapte de la “Alimentara”, si nu cu “formula” si produse alimentare ultra-testate biologic. Copiii generatiei mele au crescut cu cheia de gat, si nu supravegheati de monitoare, am crescut fara bone certificate cu licente, cu mainile in noroi si frunze, si nu cu ele in prea multe sau sofisticate jocuri, cu “Mihaela” la televizor doar pentru cateva minute pe seara, si nu cu sute de filme de desene animate, care mai de care mai educative.
Mamele noastre n-au avut acces la Internet, la forumuri de discutii pe tema banalei raceli, la “linii fierbinti” pentru dileme gen “il doare urechea pe bebe, ce facem?”, fara carti de pediatrie si tratate de psihologie; si, dragele de ele, s-au descurcat, s-au comportat ca niste femei bionice – cu slujbe full-time, pe langa atributiile de mame, sotii, gospodine si meditatori scolari, atributii indeplinite cu succes (dovada sta in faptul ca noi am devenit Oameni, de vreme ce am crescut sanatosi, aratosi si… mintosi, basca emigranti pe plaiuri canadeze).
Asa ca m-am cam linistit. Traiesc intr-o societate care respecta drepturile parintilor si ale copiilor, iar posibilitatile de intretinere ale unui copil sunt acceptabile, atata timp cat noi, ca parinti, ne intelegem si ne respectam noul si majorul rol primit de la viata.
Poate ca tot ce ar mai trebui sa ne straduim sa facem mai des aici, intr-o tara atat de indepartata de cea natala, este sa oferim copiilor nostri cateva amintiri din propria noastra copilarie. Poate asa ii vom ajuta sa creasca mai drepti, mai apreciativi fata de culoarea pasaportului lor canadian, mai ingaduitori cu cei din jur si poate un pic mai activi decat i-ar vrea epoca lor puternic tehnologizata.
Iar daca ii mai si convingem ca exista o adevarata binefacere in incercarea de a-si ingadui sa isi traiasca anii copilariei frumos, pe indelete, fara sa se grabeasca sa devina “mari” inainte de vreme, cred ca, vorba mamei, restul… sunt detalii.
