Tehnica ororii

In infernul concentrationar au sufe­rit toate categoriile profesionale. Auto­ri­tatile comuniste au considerat ca locul potrivit pentru oamenii de inalta conduita morala este numai in inchisori. Preotul Ioan Baldescu este unul dintre acestia. S-a nascut la 17 iulie 1886, in comuna Mi­hailestii de Sus, judetul Olt. In anul 1898 s-a inscris la Seminarul Teologic din Curtea de Arges. Dupa doi ani, s-a transferat la Seminarul Central din Bucuresti, pe care l-a absolvit in anul 1906. A ur­mat apoi cursurile Facultatii de Teolo­gie, dupa care a fost hirotonit preot, la Parohia Seaca, din judetul Teleorman.

Satul era sarac. Taranii lucrau cu greu cele 4.350 pogoane ale mosiei lui Mauriciu Blank. Arendasii erau de o fe­rocitate iesita din comun. Prin actiuni hotarate, preotul Ioan Baldescu a urgentat improprietarirea taranilor care s-au intors de pe fronturile primei conflagratii mondiale. Pentru tot ce a facut in zona, preotul a fost promovat protoereu al judetului Teleorman. A contribuit la ridicarea a doua localuri de scoli, a unui dispensar medical, a cladirii primariei si la infiintarea Bancii Rurale Victoria. In urma acestor rezultate de exceptie, Patri­arhul Miron Cristea, l-a numit, in 1928, paroh la monumentala biserica Sfantul Haralambie din Turnu Magurele. Intre anii 1933 si 1937, a fost ales senator al Partidului National Liberal, filiala Teleorman.

Dupa instaurarea regimului comunist, parintele Ioan Baldescu a intrat in vizorul Securitatii, ca un potential dus­man al poporului. Urmarea nu a intarziat sa apara. La 15 august 1952, la ora 10 seara, a fost arestat de Securitate, impreuna cu fiul sau, Emil, care era tot preot. In noaptea respectiva s-au operat multe arestari, pe fondul prigonirii slujitorilor bisericii. Opozantii trebuiau anihilati rapid, deoarece, in calitatea lor de preoti aveau mare influenta asupra enoriasilor. Doua camioane tip Molotov au fost umplute cu nefericiti, care nu stiau daca se vor mai intoarce. Ajunsi in lagarul de la Ghencea, le-au fost scoase lanturile de la picioare, urmand obisnuitul supliciu. Mancarea era putina si bataia din belsug, pe fondul dorintei autoritatilor de a “tria” sufletele nevinovate.

La 19 septembrie 1952, 400 de detinuti politici au fost urcati in vagoane de mar­fa, cu destinatia Dobrogea. Coborati in statia Dorobanti, au mers incolonati pana in lagarul de exterminare Coasta Galesu­lui, fara sa fie condamnati. In urma conditiilor grele de viata pe care le indurase din momentul arestarii, sanatatea preotului a avut de suferit. Cu hainele ude de transpiratie, in bataia vantului rece, s-a imbolnavit de plamani si de inima. In timpul schimbului intai din ziua de miercuri, 24 septembrie 1952, parintele a cazul cu fata in jos, pe roaba plina cu bolovani pe care trebuia sa o care in ciuda faptului ca era bolnav. Doctorul Teodorescu, tot detinut politic, a constatat decesul. Lucrul a continuat. Nimeni nu a avut voie sa se opreasca. Spre seara, cadavrul a fost adus in lagar de preotii Leonida Dumitrachescu si Ioan Turcu. Conform regulamentului, mortul trebuia sa fie de fata la apel. A doua zi, fiul sau, Emil, care lucra in alta formatie, a aflat de cumplitul sfarsit al parintelui sau, fara sa stie unde a fost ingropat. La 11 august 1953, a fost eliberat si a trait 92 de ani. A lasat doua lucrari de mare valoare: Marturisiri de dupa gratii si Noi, familia de preoti Baldescu. In paginile lor a descris infernul prin care a trecut intelectualitatea romaneasca, inclusiv purtatorii de sutana.

Tot in Dobrogea si-a pierdut sanatatea preotul Petre Diaco­nescu, nascut la 26 mai 1909, in localitatea Maneasa, din judetul Valcea. A mai avut doi frati, care au devenit si ei tot preoti. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Ramnicu Valcea, apoi s-a transferat la Seminarul din Ismail, ur­mand, in paralel, Scoala Normala din lo­calitate. A revenit pe meleagurile valcene si, dupa ce s-a casatorit, la 14 decembrie 1933 a fost hirotonit preot. In perioada urmatoare a devenit simpatizantul Par­tidului National Taranesc, care promitea rezolvarea multiplelor necazuri din me­diul rural.

In perioada urmatoare, clericul a coordonat constructia unor noi biserici in comunele Nemoiu si Mitrofani, precum si reparatia altora. In comuna Cetateaua, a ridicat din temelii casa parohiala, un camin cultural, cantina elevilor saraci si a participat activ la campania de comba­tere a analfabetismului. Spre totala surprindere a tuturor enoriasilor, in noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, parintele Diaco­nescu a fost arestat de Securitatea din Dragasani. Dupa indelungi anchete, a fost trimis la Canal, fara sa fie judecat, fara acuzatii grave si precise. Faptul ca in ti­nerete si-a pus mari sperante in PNT, ca garant al solutionarii unor nedreptati ve­chi, a fost considerat dusman al poporului. La 26 aprilie 1954 a survenit eliberarea sa. Cinci ani mai tarziu, a fost din nou arestat si condamnat, de aceasta data pentru delictul de uneltire contra or­dinei sociale prin agitatie. A fost acuzat ca a lamurit locuitorii comunei sa nu se inscrie in gospodariile agricole colective, deoarece regimul comunist va fi doborat in curand, prin venirea iminenta a anglo-americanilor.

Realitatea era cu totul alta. Chiar preotul “agitator” era inscris deja de un an in intovarasirea 23 august, din comuna Amarasti-Vatca. Condamnat la cinci ani de inchisoare si confiscarea totala a ave­rii, s-a imbolnavit din cauza regimului sever de exterminare de la Canal. In ur­ma amnistiei generale survenite la 28 iulie 1964, conform Decretului 411, Pe­tre Diaconescu era deja bolnav de he­pa­tita recidivata, care mai tarziu s-a transformat in ciroza. Cu tot tratamentul pe care l-a urmat, decesul a survenit la 15 august 1971, la Sutesti, Valcea. Facuse 7 ani de detentie si-i fusese confiscata ave­rea pentru vinovatii minore. O minte dia­bolica introdusese in legislatie ca se poate aresta o persoana pentru actiuni faptuite cu ani in urma, chiar daca la acea data legile in vigoare nu le incri­minau.

O alta victima a fericirii aduse de tancurile sovietice a fost preotul Aurel Negoescu, nascut la 27 mai 1890, in lo­calitatea Intorsura Buzaului, din judetul Covasna. In familia sa era o traditie preoteasca de peste doua secole. Dupa ce a absolvit Liceul Andrei Saguna din Brasov, in 1918 s-a inscris la Academia Teologica din Sibiu. A fost mobilizat in Armata Imperiala Austro-Ungara, dar raz­boiul era la final. Dupa alipirea Ar­dealului la Patria Mama-Romania, si-a desfasurat activitatea ca profesor de limba romana si religie, la diferite scoli din Gheorghieni. In anul 1926 s-a casa­torit si a fost hirotonit preot. Pentru tot ce a facut in scolile unde a predat, contribuind la ridicarea sentimentului patriotic romanesc, a primit Ordinul Coroana Romaniei. Atras de ideologia liberala, a devenit membru si presedinte al organizatiei Gheorghieni, ajungand, in final primar al orasului.

Preocupat de promovarea noului in societatea romaneasca, se implica in reactivarea filialei Astra si la aparitia publicatiei Gazeta Ciucului. La 29 septembrie 1929 a pus piatra de temelie a catedralei ortodoxe din centrul urbei, fi­nalizata noua ani mai tarziu. Avand de infruntat anumite adversitati, specifice schimbarii hotarelor, parintele Negoescu a revenit in localitatea natala, la parohia unde slujise defunctul sau tata, unde va fi promovat ca protopop. In anul 1948 a intrat in vizorul Securitatii, supravegheat, deoarece predicile sale erau formulate intr-un mod filosofic, purtand un mesaj discret, de adversitate fata de noile auto­ritati comuniste. Avertiza enoriasii sa se fereasca de cei care sustin ca nu exista Dumnezeu. Totodata a evitat sa omagieze ziua de 7 noiembrie, dovedind ostilitate fata de Marea Revolutie bolsevica, prin aceasta confirmand acuzatiile ca este un reactionar infocat. Avand mare influenta asupra credinciosilor, le-a spus sa nu are campul a doua zi de la Invierea Man­tui­torului, asa cum dadusera dispozitie comunistii din comuna.

In noapte de 15 spre 16 august 1952 a fost arestat. Fara proces, a fost trimis la Canal, in lagarul de exterminare de la Capu Midia, pentru o perioada de cinci ani. Batut, infometat si tinut in frig trans­pirat, a contractat mai multe boli, premeditate de temniceri. Dupa patru luni si jumatate de la arestare, a survenit decesul, in seara zile de 1 decembrie 1952. A fost aruncat intr-o groapa, fara lumanare si cruce. In registrul starii civile din Na­vodari inregistrarea s-a facut abia la data de 13 decembrie 1954, asa cum era procedura acelor vremuri. Ani in sir, familia l-a asteptat sa vina acasa.

Tot in infernul concentrationar si-a gasit sfarsitul inginerul Romuald Druszcz, nascut la 20 ianuarie 1923, la Cuciurul Mare, din judetul Cernauti. Dupa absolvirea liceului, s-a inscris la Institutul Politehnic din Iasi, dupa care a absolvit scoala Militara de Ofiteri de Rezerva. In timp ce se afla la Cam­pu­lung Muscel, a fost arestat, la 28 mai 1948, pentru a fi cercetat asupra unor presupuse activitati legionare. Deoarece nu i s-au gasit vinovatii certe, a fost eliberat doua luni mai tarziu. Intors la Cam­pu­lung, supravegheat permanent de or­ganele de resort, a primit vizita preotului Dumitru Matei, din Iasi, care ii fusese profesor de religie, in timpul liceului. Parintele fiind declarat fugar (vezi episodul 23), implicit l-a facut complice pe cel care avea calitatea de gazda. In mai 1950, au fost arestati amandoi sub acuzatia de spionaj. Propunerea de trimi­tere in judecata era semnata de colonelul de securitate Patriciu, avand o formulare tipica acelor ani: Druszcz Romuald reprezinta elementul pervers, fanatic, dusman fe­roce al acestui regim, care in mod con­stient si cu perseverenta a facut spionaj in folosul unei puteri imperia­liste, dand in felul acesta lovituri ascunse poporului nostru muncitor in drumnul spre construirea socialismului, ciutand sa pericliteze apararea patriei noastre, ca si a Uniunii Sovietice si a tarilor de democratie po­pulara.

In cadrul anchetelor prelungi, ing­i­nerul a fost obligat sa semneze sub amenintarea torturii cateva declaratii incriminatoare de spionaj. La 18 octom­brie 1950, invinuitul a fost trimis in judecata si, cinci zile mai tarziu, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la moarte si confiscarea averii. La 21 februarie 1951, inginerul Druszcz, preotul Dumitru Matei si inginerul Ioan Codalbi au fost executati prin impuscare, in valea de langa inchisoarea Jilava, loc de trista amintire, in care au fost secerati multi intelectuali de marca. Abia peste cinci ani, numele lor au fost trecute in registrul celor decedati, existent in evidentele co­munei Jilava.