In vara lui 2003, cand ma intorceam din Canada pentru prima oara dupa doi ani de munca, gandeam si eu ca tot emigrantul roman la niscai imobiliare, caci preturile deja incepusera sa dea semne ca nu vor avea rau de inaltime. Si pentru ca nu aveam destui bani sa iau un apartament in Bucuresti, am hotarat, impreuna cu familia, sa cautam o casuta intr-o zona turistica de munte. Ardelean fiind dupa tata, am ales Apusenii, singurii munti locuiti permanent pana pe varfuri.
Am gasit ce cautam exact in mijlocul Apusenilor, intre masivele Vladeasa, Muntele Mare si Bihorului. Aici, la limita dintre judetele Alba, Cluj si Bihor, se afla comuna Horea, unde este si casa memoriala a conducatorului rascoalei transilvane de la 1784. Comuna are o suprafata mai mare decat a Bucurestiului si este alcatuita din 15 sate si catune rasfirate pe crestele muntilor: Niculesti, Trifesti, Matisesti, Giurgiut etc., majoritatea denumite dupa familia cea mai numeroasa din sat: Nicola, Trif, Mates, Giurgiu.
Decorul
Norii se jucau cu creta pe cerul limpede si linistea, suspendata de gleznele secundelor, picura peste crestele muntilor, deveniti deja stalagmite de taceri verzi. Nicio adiere, niciun zgomot. Un uliu plutea peste toate, domol si rotund ca o concluzie fireasca, minutar scrupulos al orologiului din turnul catedralei necuprinse prin care paseam.
Drumul se strecura serpuitor printre doua coaste de munte care-l umbreau. Din el se desprindeau, in stanga si in dreapta, la rastimpuri, poteci de pamant si de piatra. Toate urcau catre varf, unind cele cateva case motesti rasfirate de-a lungul coastelor abrupte. De jos, din drum, le vedeam doar acoperisurile itindu-se prin verdele brazilor sau printre lujerele albe si drepte ale mestecenilor, lumanari anume arzande pentru acest botez al singuratatii.
Personajul
“Nu va fie cu suparare, domnu’, dumneavoastra ati cumparat casa lu’ Patrut clopotarul?” ajunse pana la mine o voce domoala si oarecum sfioasa, in graiul molcom ardelenesc. Hm, crezusem ca eram singur. M-am intors, uimit si, pe una dintre potecile ce coborau din munte, am vazut o femeie maruntica, imbracata in negru, cu un batic negru pe cap si cu un toiag noduros in mana. Sa fi avut vreo 75 de ani, daca nu mai bine.
“Apoi sa ma ierti, ca nu m-ai cunoscut… Eu is Sabina a Timpului, matusa la Traienut, vecinu’ dumitale. Si stiu ca ai luat mai an casa clopotarului si ca ai facut lucru fain acolo. S-apoi ma gandeam ca poate mai cunosti pe cineva de pe la oras care vrea sa vie incoa’ dupa dumneata. Ca si eu am casa faina de vanzare si pamant destul, cu padure, chiar pe malul paraului. Omu’ meu s-a prapadit amus trei ani si iarna tare-i greu femeie singura aci sus. M-oi duce si eu la copii, ca am o fata maritata la Alba, profesoara, si mereu ma cheama: «Hai, mama, sa stai la noi!» D-apoi nu vreau sa ma duc asa, cu mana goala.”
Tuse de portret
In timp ce urcam potecuta catre casa ei, of-ul batranei se transpunea in vorbe la fel de simplu si firesc si cu aceeasi modestie inteleapta pe care le aveau chipul si intreaga ei infatisare; iar privirea ei albastra era un colt din cerul acelei zile. Sau poate era tot cerul condensat intre pleoapele obosite de timp.
Sabina a Timpului avea o casa cu doua nivele si cu beciul scobit in piatra, amenajat ca locuinta pe timp de vara. In total, vreo 9 camere, basca un pod spatios, cu afumatoare pentru slanina si carnati. In curte avea doi porci, o vaca si cateva gaini. “Or fost mai multe, da’ le-a mancat uliu…” Avea sase hectare de pamant, pasune si padure, “cum are tat omu’ pe la noi”. Mosul fusese padurar si se ocupa si cu mestesugul lemnului, de la constructii pana la artizanat.
Intriga – vaca si gardul
De cateva zile, Sabina era tare necajita din pricina vecinilor care o “sfadisera” ca vaca ei intrase pe terenul lor. Ca nestiutor ce eram, m-am mirat de asa motiv de suparare. Ca doar vaca-i vaca si nu stie cum e cu proprietatea privata. Batrana a ras intelegatoare la auzul unor asa naivitati. “Ie, da’ le manca iarba si nu mai au vacile lor ce manca…”, mi-a explicat ea scurt si la obiect, ca si cum cineva ar fi fost langa noi si n-ar fi trebuit sa auda ca nu stiu atata lucru. “Apoi noi de ce mai facem garduri!?”
Ca sa fiu sincer, asta ma tot intrebasem si eu de cand venisem pe-aici. “Ahaaa”, m-am dumirit eu cu voce tare.”Pai si mata nu ai gard?” “Am, cum nu, da’ mai cade cate-o bota din el si eu nu stiu, ca terenu-i mare si eu amu ma misc greu… nu mai am putere sa imblu peste tat ca-n tinerete…
Acum venise si randul meu s-o uimesc: m-am oferit sa-i repar gardul. S-a uitat la mine neincrezatoare, la pantalonii “de oras”, la vesta si pantofii de piele… “D-apai nu-i rupt p-aci prin jurul casei, ca-i tocmai jos la parau”, a incercat ea sa vada daca sunt chiar hotarat sau doar ma prefac amabil. “Nu-i bai”, zic,” abia mai vad si eu cat teren ai matale si pe unde… Poate ti-oi gasi vreun cumparator.”
Actiunea – balmosul si zmeurata
“Ceva scule ai?” Mi-a adus un ciocan, un cleste, niste cuie si vreo doua-trei piroane. “Sa stii dumneata ca mare pomana vrei sa faci cu mine, ca sa nu ma mai dea vecinii de rusine. Da tat n-ai sa poti face nimic.” “De ce?” “Pai eu nu-s pregatita nici cu boci, cu ce facem gard?” “Atunci ia si un topor”, zic, “gasim noi niste trunchi tineri in padure.”
Zis si facut. Cu sculele in maini, am traversat in coborare pasunea Sabinei si am intrat in padure, pe malul paraului. Am ochit trei trunchi tineri, mai fara ramuri ca sa nu ma mai chinui prea mult si la desfrunzit. Batrana mi-a aratat cam pe unde crede ea ca ar putea trece vaca dincolo, la vecini. Am taiat copaceii, am batut parii cazuti inapoi in pamant, apoi am batut in cuie si piroane copaceii perpendicular pe parii vechi. Ca sa fim siguri ca nu-i darama iarasi vaca, i-am legat si cu sarma pe la incheieturi.
Sa fi durat vreun ceas toata aventura. Poate mai bine… La intoarcere, batrana radia de multumire. Mi-a aratat in detaliu cat se intinde terenul ei si cu cine se invecineaza, care-i om bun, care-i om sucit si de ce.
Cand am ajuns inapoi la casa ei, a insistat sa mai stau si a adus din casa o sticluta de zmeurata. Mi-a turnat in paharel si mi-a adus si un bidon de palinca pentru acasa. Langa bidon, in sacose, mi-a mai pus si niste branza proaspata, o halca de slanina afumata de ea in pod si un borcan cu “groscior” (adica smantana, in vorbe mai lesne de gasit in dictionar). Si ca sa nu beau zmeurata asa, “pe inima goala”, mi-a facut repede un balmos si nu m-a lasat pana nu l-am mancat tot.
Deznodamantul… nedorit
Balmosul si zmeurata cu care m-a omenit batrana mi-au mers direct la inima. Din pacate, n-am reusit sa-i gasesc un cumparator, oricat am incercat. Oamenii stiu sa valorizeze doar cand cheltuie zeci de mii de euro pe cativa metri patrati de gresie si faianta la etajul sapte, intr-o intersectie aglomerata.
In vara urmatoare, cand am ajuns in sat, am aflat de la nepotul batranei si vecinul meu Traienut ca baba Sabina isi rupsese piciorul peste iarna si o luase fiica-sa, profesoara, la ea, la oras. Peste inca o vara am aflat de la nevasta lui Traienut ca “pe Timpuleasa tocmai ce-or ingropat-o cu doua saptamani inainte de-a veni dumneata. N-o vrut batrana s-o mormanteze la Alba, ca sa fie aci in sat, langa mosu’ ei.”
