Cu Sans frontières (Peter Krausz – No Man’s Land), film prezentat in cadrul FIFA 2009 si care va fi difuzat la ARTV în toamna, regizoarea Doina Harap continua un proiect personal mai vechi, acela de a face filme despre artisti “care reusesc in imigratie” si care fac, prin arta, tranzitia intre doua culturi. Mai mult, cu Peter Krausz are si o obsesie comuna: cea a frontierei, pe care ambii au trecut-o in mod ilegal, fugind dintr-o Romanie pe care lipsa de libertate si minciuna generalizata o transformasera intr-un pamant al neoamenilor.
Pentru montrealezi, FIFA nu are nicio legatura cu fotbalul. Este un festival de film, si inca unul dedicat filmelor pe teme de arta. Intr-un interviu acordat revistei Vie des arts in 2007 (an in care Festival International du Film sur l’Art aniversa un sfert de secol de la infiintare), fondatorul si directorul acestuia, René Rozon, dezvaluia ca a avut drept model un festival de la Azzolo (Italia). Evolutia a fost spectaculoasa, ajungand de la cele 50 de filme din programul primei editii, din 1981, la peste 300, provenind din 30 de tari. In plus, FIFA este singurul festival al filmului despre arta din America de Nord.
BrancusI la FIFA
Tot in cadrul acestei editii a FIFA a fost proiectat documentarul Brancusi – the Roots and the Branches, realizat de Alexandre Martins si Nuno Miguel, doi cineasti portughezi care au mers pe urmele sculptorului in Romania, pentru a incerca sa descifreze taina creatiei sale. Fara cuvinte (doar glas de pasari si secvente muzicale), filmul se prezinta ca o inlantuire de imagini din natura – foarte mult lemn, foarte multa padure -, dintr-un univers matricial. Unghiuri diverse, joc de lumini si umbre, in alternanta noapte-zi, efecte de tot felul si iluzii optice – imaginile documentarului se vor o recuperare a spatiului fizic in care s-a format Brancusi si care si-a pus amprenta asupra creatiei sale de mai tarziu. Lucrarile sculptorului, mai ales cele monumentale din complexul de la Targu-Jiu, se adauga, firesc, acestui decor, pe care il completeaza si, intr-o anumita masura, il concureaza.
Brancusi – the Roots and the Branches este un documentar liric, cu imagini de mare frumusete artistica, un adevarat imn adresat Creatiei si Creatorului.
Spuneti, la inceputul documentarului, ca ati fugit din tara, la fel ca artistul. Cum s-a petrecut acest lucru?
Am fugit din tara in 1981. De fapt, am plecat cu sotul meu la o expozitie in Germania, insa nu am ajuns in Germania, ci in Elvetia. Am putut sa plecam fiindca lasasem gajuri mari in tara: copilul nostru, in varsta de 3 ani, parintii, casa, masina… Pasapoartele le-am obtinut asa cum se obtinea totul atunci, cu pachete de sapun si sticle de whisky plasate unde trebuie, fiindca se acorda destul de greu dreptul unei familii sa paraseasca tara. Am luat aceasta decizie fiindca… nu mai mergea. Fostul meu sot, regizor si el, facuse un film animat – o parodie la Ceausescu – care starnise valuri la un festival si era oarecum pus la index. Si eu, pe atunci profesoara, aveam gura mare si din aceasta cauza aveam probleme cu autoritatea. Insa momentul in care am decis sa plecam a fost cel in care fetita noastra a venit de la gradinita si ne-a spus ca mama ei e Elena Ceausescu si tatal ei e Nicolae Ceausescu. Iar noua ne-a fost frica sa-i spunem ca nu-i adevarat, fiindca era mica si ar fi putut repeta a doua zi la gradinita cele spuse de noi. Atunci ne-am dat seama ca nu voiam sa ne crestem copilul intr-o asa atmosfera, fiindca situatia devenise de-a dreptul schizofrenica.
Trecerea frontierei a fost un moment care v-a marcat…
Am si astazi in fata ochilor imaginea noastra cand am plecat. Nu aveam dreptul decat la o valiza fiecare, asa ca eram cu cate doua pulovere pe noi si incaltati cu cizme, desi era vara.
Peter Krausz marturisea, in film, ca a facut o multime de meserii si ca au trecut ani buni inainte sa-si gaseasca drumul. Pentru dumneavoastra cum au decurs lucrurile?
A fost dificil. Imigratiile nu sunt usoare. De altfel, noi am imigrat de doua ori, intai in Elvetia, apoi in Canada, in ‘82. Sunt ani de zile in care nu reusesti sa faci nimic. Si exista mereu acel “tavan de cristal”: reusesti sa faci ceva pana la un moment dat, dupa care devine dificil… Mai ales in meseriile artistice. In imigratie nu poate fi vorba de o evolutie normala, fiindca trebuie sa iei totul de la capat.
Un complex de superioritate
In Romania ati fost profesoara. Nu ati incercat deloc sa lucrati in acest domeniu in Canada?
In Romania am fost profesoara si mi-a placut. Aici insa eu consider ca trebuie sa fii un fel de misionar ca sa suporti ce se intampla in scoli; e foarte dificil sa fii profesor in Canada. Ai de-a face aici cu multe nationalitati, cu multe obiceiuri, trebuie sa te adaptezi, iar materia pe care o predai devine neimportanta. Mai important e sa fii atent la cum vorbesti. Insa eu eram angajata pe panta creatiei inca din Romania. Am urmat limbile fiindca erau foarte putine locuri – numai 7 – la Regie.
Primul documentar pe care l-ati facut in Canada, in 1995, se numea La Roumanie, ma mère et moi. Despre ce era vorba?
A fost un film facut cu ONF-ul. Era indata dupa Revolutie; eu lucram ca producator la televiziunea din Toronto. Mi-am propus sa vad cum au trait adolescentii aceasta schimbare din viata lor. Cum interpreteaza ei faptul ca, pana atunci, parintii, profesorii – adultii, deci – le-au prezentat o anumita realitate, pentru a veni apoi sa le spuna ca tot ce era valabil nu mai e valabil. E un film despre minciuna. La 16 ani nu mai esti un copil, ai deja un bagaj de cunostinte; daca vezi ca ai trait in minciuna, mai crezi daca ti se spune ca de acum incolo e adevarat? Pe urma, mai urmaream un aspect. Tot ce vedeam la televizor despre Romania era carul cu boi. Noroi, mizerie. Or, eu stiam ca plecasem dintr-o tara civilizata si, mai mult, inaintata din punct de vedere cultural. Pot spune ca, de cand am ajuns aici, am dezvoltat chiar un complex de superioritate. Asa ca, enervata de toate aceste reportaje despre copiii strazii, am aratat, in filmul meu, alt aspect: niste copii stralucitor de destepti, care vorbeau o franceza impecabila. Asta a surprins, chiar mi s-a reprosat… Fiindca am reusit ce mi-am propus: sa arat ca Romania e o tara normala.
Groapa sub splendoare
Ce teme ati abordat in documentarele urmatoare?
Am avut trei filme pe tema singuratatii, Vivre en Solo, Solo Parent si Vieillir en Solo, difuzate la TV5 si la Télé-Québec. Asta intre 2001 si 2005, insa inainte de ele, in 2000, am facut Sylvia Safdie, gardienne de pierres, primul meu film despre un artist care a reusit sa sublimeze prin arta experienta imigratiei. Pentru Sylvia, a fost o trauma cand a parasit, copil fiind, Israelul. In creatia ei, tema pamantului ocupa locul central; il folosea – la propriu – in lucrari, fiindca avea o colectie de pamanturi luate din locurile pe unde a trecut, inclusiv Israel si Canada. O adevarata obsesie a pamantului. Si la Peter Krausz pamantul ocupa un loc important, pe langa ideea de frontiere. Doar ca la el este vorba de pamantul pe care oamenii il distrug. Exista, cum spune chiar el, un Man’s Land, un pamant al oamenilor si un No Man’s Land, teritorii aflate intre ei, pe care, in loc sa le cultive, oamenii le trec intr-un spatiu de non-existenta. La fel, tema istoriei e legata, la Peter Krausz, de cea a pamantului, care apare sub forma de peisaj. Sunt peisaje magnifice, care vin sa acopere faptele oribile ale oamenilor, cum sunt gropile comune. Istoria, ca si natura, e ciclica.
Cum ati colaborat cu artistul, fiindca e nevoie de multa mise-en-scène pentru un astfel de documentar?
A fost foarte cooperant. Am cazut de acord sa facem proiectul acesta impreuna. Am lucrat la el aproape 2 ani. Sigur, nu eram tot timpul acolo, veneam din cand in cand. Doream de mult sa urmaresc un artist din momentul in care i-a venit ideea si pana la rezultatul final. Ceea ce voiam sa surprind era alchimia procesului de creatie. A fost si extrem de interesant: veneam si habar n-aveam ce-o sa fie. Porneam intr-un voiaj paralel, iar drumul lui era si drumul filmului.
Emotii la vedere
Pe afisul filmului se afla inca doua nume romanesti: Eva Anastasiu si Oana Suteu…
Eva, fiica mea, scrie foarte bine, e foarte talentata, m-am consultat mult cu ea cand am scris scenariul. A avut un rol esential in structurarea materialului. Cand vine vorba de scenarii, pentru mine e mai dificil sa ma exprim, mai ales ca nu e limba mea materna, asa ca ma consult cu ea de obicei; asta a fost insa prima noastra colaborare stransa. Cu Oana am montat si Solo Parent, e extraordinara. Este o mare creatoare, foarte talentata, pe langa ca e si tanara. Foarte riguroasa, foarte serioasa. De data asta, fiind proaspata mamica, a fost foarte dificil, am montat filmul la ea acasa. Insa i-am spus ca nu vreau sa-l fac decat cu ea.
La public, filmul a avut un succes evident: s-au epuizat rapid toate biletele si a fost chiar nevoie de o sedinta in plus. Ce a zis Peter Krausz cand l-a vazut?
E foarte multumit de rezultat. Gaseste ca, intr-adevar, am reusit sa-i surprind esenta, sa arat cine este el si care sunt temele creatiei sale. Cu atat mai mult cu cat este un artist care nu vorbeste, da numai interviuri profesionale, in revistele de arta, unde se exprima ca un profesor. E foarte greu sa obtii, la el, o emotie. Asta a fost o mare reusita. Toti cei care il cunosc sunt impresionati. Iar in sala s-au aflat foarte multi artisti care au apreciat filmul. Sigur ca asta e o compensatie, sigur ca te bucuri sa vezi ca rezultatul e apreciat dupa ce ai muncit doi ani la un proiect.
Cand ati terminat filmarile, Peter Krausz lucra inca la tema frontierei. Acum aveti date privind organizarea expozitiei sale la Montréal?
A avut deja o expozitie la Los Angeles, insa a fost doar o versiune a expozitiei finale. La Montréal o sa expuna in aprilie 2010, la Maison de Culture din Côte-des-Neiges. Mai are un proiect legat de New York, care s-a amanat insa. Artistul ar vrea sa organizeze o expozitie si in Cipru.
In Romania nu?
Ne-ar placea sa fie si in Romania, insa e un proiect pentru mai tarziu.