In anii represiunii comuniste, uriasa masinarie a mortii nu a tinut cont de nimeni si nimic. Organele regimului totalitar nu i-au intrebat niciodata pe cei arestati daca suporta detentia, asa cum invoca acum fostii exponenti ai dictaturii, cand sunt anchetati cu blandete pentru evenimentele sangeroase si neelucidate din decembrie 1989. Nimeni nu i-a intrebat pe ilustrii generali, acanemicieni si politicieni arestati dupa 1948, daca au nevoie de ingrijire medicala. Mai mult de jumatate dintre elitele masacrate au fost aruncate in gropi anonime. Familiile nu au fost anuntate. Actele de deces s-au completat cu mare intarziere. Cei care au supravietuit, ne-au lasat marturisiri cutremuratoare.
Calvarul inchisorilor politice romanesti a fost cunoscut in amanuntime de canadianul George Valentin Sarry, nascut la 8 ianuarie 1928, la Constanta, tatal sau fiind de origine greaca si mama englezoaica. Dupa absolvirea cursurilor liceale, nu si-a putut continua pregatirea, deoarece a fost arestat la 17 noiembrie 1948, pentru crima de inalta tradare si spionaj. Acuzatiile aduse nu au putut fi probate cu documente certe. Singura vina ce i s-a pus in carca a fost aceea ca se intalnea in mod repetat cu fratele sau, Stanley, consul britanic la Constanta. A avut posibilitatea sa ocupe acel post, deoarece s-a nascut in Anglia, unde s-a pregatit in domeniul diplomatiei. Gradul lor de rudenie era acela ca aveau aceeasi mama, doar tatii fiind diferiti, in urma unui deces nefericit.
Judecat in regim de urgenta, Valentin Sarry a fost condamnat la 15 ani munca silnica, urmand sa cunoasca pe viu, pe propria piele, metodele de exterminare folosite de temniceri in abatoarele umane de la Jilava, Aiud, Pitesti, Oradea, Baia Sprie si Cavnic. Colegii de detentie l-au considerat deosebit de curajos, inversunat impotriva tortionarilor haini, care nu cunosteau ce este mila. Pentru protestele sale repetate fata de foametea indurata si fata de bataile cumplite cu care erau tratati detinutii politici, George Sarry a fost supus la suferinte fizice si morale de nedescris. In repetate randuri a facut parte din grupurile celor care au declarat greva foamei la Cavnic, Oradea si Pitesti, solicitand imbunatatirea hranei si stoparea abuzurilor la care erau supusi napastuitii adusi intr-o stare degradanta, de catre cruzimea temnicerilor inventivi.
In anul 1953, la Cavnic, cu toate ca a stiut in detaliu planurile evadarii, programate la 6 iunie, a grupului condus de Ion Ioanid, nu a deconspirat secretul. Din contra, i-a avertizat pe temerari ca se avanta intr-o actiune sortita de la inceput esecului, asa cum de fapt s-a si intamplat. Dupa 100 de zile, fugarii au fost prinsi, batuti pana la lesin, urmand sa suporte consecintele. Acest moment l-am prezentat in episodul numarul 30. Cu toate ca nu a facut parte din efectivele evadatilor, renuntand in ultima clipa, George Sarry a avut de indurat supliciul altor anchete, pentru omisiune de denunt, deoarece nu si-a tradat colegii fugari. Anchetat de Securitatea de la Baia Mare, a fost inchis apoi la penitenciarul Oradea, unde a trebuit sa suporte in frig cumplita iarna ce s-a asternut la cumpana anilor 1953/1954. Celulele erau neincalzite, detinutii de constiinta tremurau sub paturile roase si sfasiate, precum niste zdrente. Saltelele aveau paiele tocate, transformate in pleava subtire, care nu tinea de cald, oropsitul simtind pe direct raceala scandurilor sau a betonului.
Pentru a nu pierde timpul cu legarea repetata a lanturilor la picioarele celor ce trebuiau scosi din celule si dusi la anchete, temnicerii le-au montat la glezne bratari late din tabla nituita, pe care le purtau permanent, urmand ca la nevoie sa treaca rapid lantul printre ocheti. Dupa judecarea procesului celor 14 evadati, a urmat si condamnarea lui George Sarry pentru crima de tainuire, omisiune de denunt si informatii furnizate grupului de evadati. Pentru aceste acuzatii a mai primit un supliment de 8 ani, pe langa cei 15, pe care ii avea de efectuat de la prima condamnare. Desi avea varsta de 26 de ani, descurajat ca va sta inca 18 ani intre tenebroasele ziduri ale temnitelor comuniste, George Sarry a incercat sa se sinucida. Dupa cinci ani de detentie, slabise enorm. Dintr-un munte de om, ajunsese sa cantareasca 46 de kg, oase invelite in piele. Nu mai putea sa stea in picioare. Si-a taiat venele cu un ciob de sticla si apoi si-a confectionat un streang dintr-o sarma care traverasa patul pe dedesubt. Toate stradaniile sale nu au dus la nici un rezultat. A avut zile sa traiasca pentru a fi chinuit in continuare. De la Oradea a fost transferat la Aiud, impreuna cu lotul evadatilor. Cateva luni mai tarziu, in toamna anului 1954, cei condamnati pentru spionaj si tradare au fost trimisi la Pitesti.
In acea perioada, comandantul inchisorii era capitanul Gheorghe Mandres, fost muncitor cazangiu la Atelierele CFR Craiova. Cu un an inainte a preluat fraiele infricosatoarei temnite de la fostul director, Alexandru Dumitrescu, deoarece acesta primise o condamnare de 7 ani pentru cumplitele crime care au avut loc in ograda sa. Infernul pe care il acceptase era de o unicitate aparte. Impunea trecerea de la om, ca o creatie divina, la om, creator al infernului. Se urmarea ca cel condamnat sa devina deseu, sa simta o adanca scarba de sine. Din marturisirile altor detinuti, precum Cornel Onaca, Ion Pantazi si Ion Ioanid, aflam ca de cate ori trebuia batut George Sarry pentru greva foamei, comandantul Mandres racnea in mod repetat la gardieni sa-l rupa in doua si sa-i bage cu forta furtunul cu ciorba pe gat, deoarece tinea gura inclestata.
In luna februarie 1960, dupa aproape sase ani petrecuti la Pitesti, pe cand se afla din nou la izolare in lanturile firescului cotidian, George Sarry a primit vizita unui ofiter straniu, care a urgentat eliberarea sa si, mai mult decat atat, expedierea precipitata in Anglia, la 13 mai 1960. Acel nesperat privilegiu s-a datorat faptului ca Serviciile Speciale Britanice arestasera cativa spioni romani de mare calibru, urmand sa se faca un schimb de prizonieri. Deoarece Securitatea stia ca Louise, mama lui George Sarry, revenise intre timp in Anglia natala, langa ceilalti copii nascuti pe pamant britanic, s-a hotarat acel schimb care nu a fost singular. La fel s-au petrecut lucrurile cu ziaristul Leonard Kirsghen, sau cu altii, proportia fiind de 1 la 1. Dupa un popas de doi ani petrecuti in insula, George Sarry a plecat in Canada, unde, in 1963, s-a casatorit cu Esther, o distinsa tanara de origine franceza. S-au stabilit in final in vestul Montrealului.
La respectabila varsta de 81 de ani, organismul sau greu incercat in anii tineretii, simte o mare alinare in prezenta minunatei sotii, langa cele doua gingase fiice, inconjurat de trei nepotele dragalase si gineri respectuosi. Pentru cei aproape 11 ani de detentie, in care tineretea sa a fost anulata, lasata in intunericul inchisorilor politice, fara sa aiba vreo vina, inca nu raspunde nimeni. Speram ca justitia isi va aminti candva ca un masacru savarsit la scara larga, pe o durata lunga de timp, reprezinta o crima de mari dimensiuni, un asasinat in masa, care niciodata nu se prescrie, indiferent daca au fost sau nu impuse de ocupantul-aliat sovietic. Atunci cand au fost intrebati de ziaristi, din ce motive au murit in mana lor zeci de mii de detinuti politici, unii temniceri au raspuns cu un zambet sfidator ca au fost in linia a doua, la administrativ, nu la operativ. Altii au sustinut cu tarie ca tot ce se dezvaluie sunt veritabile minciuni, menite sa discrediteze patriotismul ce a zacut in ei pe tot parcursul neutralizarii bandelor subversive, fasciste, ce doreau rasturnarea regimului de democratie populara. Nu poate fi uitata imaginea televizata in anul 1990, cand industriasul crimei Alexandru Nicolski a dat acel interviu in pragul usii, sub imperiul linistii ca nu va fi arestat de noile autoritati, care proveneau tot din sistemul care anterior fusese protejat de cel intervievat.
Tribunalul istoriei reale va stabili cu impartialitate partea de vina a fiecaruia si aportul adus la implementarea prin forta a noilor randuieli represive in Romania de dupa 1945. Prin corecta sentinta primita, fiecare va fi plasat la locul cuvenit. Cei chinuiti, maltratati si, in final, exterminati vor figura cu onoare in paginile cartii eroilor adevarati ai neamului, spre vesnica lor pomenire, deoarece s-au jertfit pentru adevar, dreptate si libertate. Calaii vor purta pentru eternitate povara oprobiului public, fiind de fiecare data prezenti in amintirea tuturor ca persoane malefice, care si-au utilizat capacitatile intelectuale si fizice pentru distrugerea entitatii poporului roman, subjugand-o unor ocupanti vremelnici. Ei au zdrobit valorile perene ale romanismului: crestinismul, cinstea, demnitatea, dragostea de munca si adevar, simtul proprietatii, iubirea de neam si tara. Au transformat faptele inaltatoare de arme ale unor eroi, recompensate prin inalte ordine si medalii, in capete de acuzare si motive de exterminare fizica a tuturor celor ce s-au ridicat in apararea acestor supreme trasaturi de caracter.
Spre aducere aminte trebuie mentionat ca pe parcursul celor 45 de ani de teroare comunista, au existat trei eliberari consistente, gratieri sau amnistieri. Ele au fost impuse in primul rand de factorii externi din vest, de care Romania comunista avea mare nevoie, pentru a depasi unele praguri economice in care se afundase. Prima eliberare a detinutilor politici a fost in 1955, ca un recul al Conventiei de la Geneva, cand Eisenhower si Hrusciov au stabilit cateva liberalizari pentru ca tarile socialiste sa fie primite la ONU. A doua amnistie a avut loc in 1964, o gratiere generala, prin care PMR-ul dorea sa dovedeasca lumii independenta fata de Moscova, solicitand deschiderea unor relatii comerciale cu Occidentul care impunea eliberarea tuturor detinutilor politici. Cu toate aceste dovezi de destindere, teroarea a continuat in spatiul carpatin, cei eliberati in prezenta ziaristilor staini, urmand sa fie din nou arestati si condamnati la ani grei. Din arhivele partiale, s-a constatat ca numai intr-un singur registru figureaza 331 de detinuti politici, condamnati la Aiud dupa 1980. A treia gratiere s-a dat in 1988, cu ocazia aniversarii lui Ceausescu, la implinirea varstei de 70 de ani si a faptului ca forurile occidentale ne conditionau acordarea clauzei natiunii celei mai favorizate.
In cadrul acelei situatii impuse de vestici, o parte a fostilor detinuti politici au avut sansa nesperata sa emigreze mult mai usor in occident. Regimul cauta ca, prin aceste aprobari imposibile in alte perioade, sa scape de opozanti, sa-si asigure linistea pe cararile trasate de Marele Arhitect spre Epoca de Aur, spre inaltele culmi de progres si civilizatie ale societatii comuniste multilateral dezvoltate. Am folosit expresiile tipice acelor ani.
Partea trista este aceea ca la ora actuala pe multi tineri nu ii intereseaza ce au facut acei entuziasti, care au actionat cu convingerea ca prin lupta lor vor incerca sa indrepte o lume stramba. Ei au luptat in muntii nostri, in sate si orase, in padurile de langa casa noastra. Ii tratam cu o raceala de parca ar fi luptat pe alte continente, peste mari si tari, la Polul Nord sau Polul Sud. Acei eroi s-au jertfit pentru adevar si dreptate, au avut un caracter integru. Au acceptat sa moara pentru o idee, pentru un ideal. Doreau ca prin jertfa lor sa stopeze ascensiunea comunismului, chiar daca eroismul lor s-a dovedit insuficient in fata uriaselor forte ale represiunii. Naivitatea ca va interveni occidentul sa-i goneasca pe rusi a fost platita scump de eroii sperantelor inselate. Prin tot ce au facut acei martiri, au adus o adiere de demnitate unui popor vandut la ruleta marilor puteri. Organele represive ale oranduirii comuniste au dirijat un sistem piramidal al fricii, prin care sa poata controla si supraveghea intreaga natiune. Pana cand si-au tradat stapanul incomod, asasinat rapid in ziua de Craciun, 1989.
