Campion mondial 1a supermijlocie, versiunea IBF, din octombrie 2007 (dupa victoria impotriva lui Berrio), “Mister K.O.”, cum este supranumit Lucian Bute, si-a pastrat centura pana in prezent, in ciuda celor trei provocari (Joppy, Andrade, Zuniga). Boxeaza “frumos” si cu tact, puncteaza hotarat si decisiv, are toate ingredientele unui mare campion. A cucerit Canada si lumea intreaga cu personalitatea lui – modest, calm si prietenos, cu trasaturi armonioase si o anumita eleganta in miscari, in ciuda duritatii sportului care l-a facut celebru. Probabil ca ati citit, in multe publicatii, detalii despre palmaresul si calitatile pugilistului roman. Va prezentam, de data aceasta, o alta fata a campionului, dincolo de cea acoperita de glorie si/sau tumefiata dupa lupte. Fata lui Lucian Bute stiuta de mama sa, de casa parinteasca, de satul natal si de ulita copilariei, de liceul unde a invatat si s-a lansat in cariera.
Imediat ce lasi in urma, iesind din Galati prin nord-vest, peisajul deopotriva inspaimantator si inspaimantat al fostului Combinat Siderurgic, devenit dupa ‘89 SIDEX si in prezent Arcelor Mittal, soseaua te poarta, serpuind, prin vechiul tinut al Covurluiului, din tara de Jos a Moldovei. Schimbarea e brusca. Dupa cosurile si furnalele fumegande ale mastodontului industrial, dincolo de prima comuna, boarea patriarhala pune stapanire pe imprejurimi. Soseaua unduieste printre lanuri si vii, paralel cu lunca Siretului, aflata la zece kilometri in stanga.
In dreapta, prind contur primele valuri de pamant ce brazdeaza Campia Covurluiului. Ele vor creste treptat, ca un podium: mai intai se vor ivi Colinele Tutovei si Dealurile Falciului, pentru a culmina apoi cu Podisul Central Moldovenesc. Noi nu vom ajunge insa atat de departe. Trecem de micuta comuna Schela, ctitoria primului premier din istoria Principatelor Unite, Lascar Catargiu (suntem doar in plin tinut al Unirii!) si vom coti la dreapta, pe malul primului afluent al Siretului intalnit in cale – Suhurlui. Aici vom traversa o salba de comune mari, cu rezonante istorice, insirate una dupa alta, de-a lungul drumului, ca margelele pe ata: Slobozia Conachi, Cuza Voda si Pechea.
Ultima si cea mai mare dintre ele, Pechea, a fost “cat pi colea sa hii dieclarata oras”, dupa cum spun, cu mandrie, locuitorii ei, care astfel au un motiv in plus, la vremuri in care economia capitalista romaneasca nu prea mai “duduie”, sa regrete caderea lui Ceausescu. Daca ar fi sa judec insa dupa casele crescute de curand in stanga si in dreapta drumului, pechenii, nostalgici sau nu, s-au descurcat binisor in capitalism. Placutele de inmatriculare ale masinilor de la porti sau din curti imi ofera imediat indicii clare ca s-au descurcat in capitalismul italian sau in cel spaniol, nu in cel autohton.
Satul si ulita copilariei
“Daca nu va suparati, stiti unde locu-iesc parintii lui Lucian Bute?” Mosuletul pe care l-am intrebat si care statea pe o bancuta in fata portii nu are nevoie de explicatii suplimentare despre casa pe care o caut. Ar fi si culmea! Oricat de mare ar fi Pechea, nu cred ca s-au nascut doi campioni mondiali de box in ea. “Tineti drumul tot inainte, treceti de consiliu pe stanga, de liceu pe dreapta, si pe urma faceti stanga”, imi explica el, bucuros ca se face util. “Acolo mai intrebati pe cineva, sa va spuna exact straduta pe care sa intrati.”
Zis si facut. Ajung la liceu si, de la magazinasul de peste drum, vanzatoarea, la fel de amabila ca si mosuletul, imi indica a doua straduta pe stanga. Strada Muncii. Un nume predestinat? Cata munca pana sa ajungi campion… Dar si pe mine ce de ganduri ma muncesc. Oare-l gasesc pe Bute acasa? Sau macar pe cineva din familie… Si stai sa vezi, ca n-oi fi eu singurul. Cine stie cati ziaristi s-or mai fi perindat pe aici de joi seara, cand a ajuns Lucian in Pechea si pana azi, luni, cand ajung eu? Oare n-or fi plictisiti, si el si ai lui? Ma vor primi sau am venit degeaba?” Muncit de propriile mele indoieli, intru pe straduta Muncii din aproape oraselul Pechea si un pusti imi arata cu precizie un gard galben si un garaj la vreo suta de metri de la sosea. Casa parinteasca a campionului.
Atmosfera nu are absolut nimic din cea a ghetourilor americane in care se antrena Silvester Stallone cand il juca pe Rocky. Acolo chiar trebuia sa dai cu pumnul de cateva ori pe seara ca sa ajungi teafar pana acasa. Aici n-ai niciun motiv sa bati pe nimeni. Toate par atat de la locul lor. Casele aliniate, curate si frumos vopsite, curtile aranjate, oamenii pasnici si zambitori. Pana si catelul familiei Bute pare unul de apartament, micut, flocos si cu latraturi de soprana, nicidecum fiorosul caine al fiorosului campion de box.
Casa parinteasca
Fusesera, intr-adevar, mai multi ziaristi pe la Lucian la sfarsitul saptamanii care abia se incheiase. Fusesera si multi prieteni, vecini, incat mama abia daca apucase sa schimbe doua vorbe cu fiul ei. El era si asa obosit si ametit dupa schimbarea fusului orar, iar in acea zi, se scuza ea oarecum, trebuise sa plece de dimineata la Galati. Am uimit-o cand i-am spus ca pe el il putem vedea si la Montréal, cu ea venisem sa stam de vorba. Si, mai ales, sa ne povesteasca ce facea Lucian cand era mic. Ce face acum cand e mare, stie toata lumea.
Singurul baiat dintr-o familie cu 5 copii si avand trei surori mai mari (si una mai mica), “Lucian a fost cumintel, foarte cumintel. A crescut cu fetele, la scoala nu am avut niciun fel de pro-bleme cu el, era linistit. Pe noi ne-a surprins cand a zis ca vrea sa mearga la box,” isi incepe mama istorisirea, dupa ce strabatem curtea, trecem printr-un holisor si intram in camera lui. “La 13 ani, s-a dus la box cu un baiat din vecini, care era cu un an mai mare. Aveau sala aici in comuna, la liceul la care a si invatat (foto – pag.10). La inceput, noi n-am fost de acord, un timp i-am interzis sa se duca. El zicea ca merge la fotbal si se ducea la sala. Dupa un an in care l-am intrerupt de mai multe ori, la insistentele lui, taica-su a hotarat sa-l lasam sa faca ce vrea el.”
Imi arunc ochii roata prin camera si vad trofee, medalii, diplome si distinctii (foto). La loc de cinste sta centura de campion mondial la categoria supermijlocie, versiunea IBF. Pe cei doi pereti ramasi liberi, o fotografie a campionului cu centura pe umar si o icoana sub care, pe o canapea, se aseaza mama, Maricica, in timp ce continua sa-mi povesteasca.
Mama si amintirile ei “A mers asa un timp, pana l-a luat domnul profesor Tabara Octavian la club, la Dunarea Galati. L-a transferat si cu liceul, a terminat Liceul Economic la Galati. Iarasi n-am avut nici un fel de probleme cu el. Noi il mai urmaream, ne gandeam ca la varsta lui ar putea intra in cine stie ce anturaj… Dar el a fost foarte serios, mergea la competitii, lua mereu medalii de aur. Probleme a avut doar mai tarziu, la Dinamo, cu fratii Simion. Ei il aveau ca antrenor pe tatal lor, care il antrena si pe Lucian. I-au cam pus piedici. El era un baiat de la tara si nu avea cine il sustine… Pana intr-o zi, cand Lucian s-a suparat si a intrerupt relatia cu ei. Trebuia sa mearga la o competitie internationala, parca la Houston… Nu, la Houston a fost si a luat bronz. In fine, a jucat un meci la Pitesti cu Dorel Simion si trebuia sa castige el, dar l-au scos castigator pe Dorel, ca sa plece la competitie. Domnul Rudel Obreja l-a incurajat atunci si i-a spus ca locul lui este la profesionisti, daca vrea sa faca ceva in viata. Asa a ajuns sa plece in Canada, la clubul Interbox. Tare mult am mai suferit atunci in sinea mea. Nu i-am zis lui nimic, nici eu, nici taica-su, dar sa-l stim asa departe… Ne-am acomodat insa cu ideea, ce era sa facem? Era spre binele lui. Si uite ca acum are 5 ani de cand e plecat.”
La cei 55 de ani ai sai si dupa ce a crescut cinci copii, Maricica Bute e o femeie in putere. Pe fata si din vorbele ei se citeste echilibrul. Detaliile despre competitii, ani si categorii le mai incurca, oricat ar incerca sa-mi explice exact ce si cum. Remarcabila este insa abilitatea cu care penduleaza intre cele doua registre, acela de mama care isi a-minteste cu candoare si tandrete momentele importante din viata unicului ei fiu si acela de persoana care incearca sa relateze obiectiv despre un barbat matur, cu o personalitate puternica si aflat in plina glorie.
“La meciuri nu ma uit niciodata. Nici eu, nici fata mai mare. Taica-su se uita, si am o nepotica la scoala care vine mereu cand se termina meciul si imi spune cum a fost. Si Lucian suna imediat ce poate si imi zice ca e bine, sa nu-mi fac griji.”
Surorile lui Lucian sunt toate casatorite. Doua sunt in Pechea, doua in Italia. “Sigur ca ii dorim cu totii sa isi faca si el familie, dar el trebuie sa hotarasca cum si cand”, abordeaza Maricica Bute transant problema casatoriei. “Noi am vrea sa vina aici, nu neaparat cu noi, dar in tara, desi il iubeste lumea si in Canada, unde si-a facut multi prieteni. Si el inclina sa vina in tara… Numai timpul va decide. Deocamdata, ii dorim sa fie sanatos in primul rand si sa realizeze ce si-a pus in cap in plan profesional. A vrut foarte mult sa fie campion si a reusit; acum vrea sa unifice centurile. Sa-l ajute Dumnezeu!”
Happy-end
Pentru planul mamei de a-l vedea pe Lucian intreg inapoi in tara si la casa lui, autoritatile galatene au facut un prim pas. I-au oferit campionului un apartament pe Faleza Dunarii. Desi demn de apreciat, gestul pare oarecum compensatoriu pentru felul in care Lucian Bute a fost nevoit sa plece din Romania. De asemenea, zilele trecute, intr-o sedinta festiva la Inspectoratul Judetean de Politie Galati, Lucian a fost cooptat in Asociatia Internationala a Politistilor. Si aceasta apare tot ca o compensatie, venita direct din partea dinamovistilor.