Dimineata, cand ma aude turnandu-mi cafea in ceasca, Sake vine la mine alergand si ingheata la picioarele mele in pozitia asezat. Cand intind mana dupa o farfurie, sare in picioare. Cand deschid usa cuptorului, incepe sa dea din coada. Cand iau croissantul cald de pe platoul de folie argintata si-l pun pe farfuria transparenta, alaturi de cafea, incepe sa sara ca un ied. Cand fac doi pasi si ma asez la masa rotunda din usa bucatariei, vine imediat dupa mine si-si salta labele pe genunchiul meu. Cand, inainte de a inmuia croissantul in cafea, desprind din el o bucata ca o fasie si i-o dau, Sake fuge cu ea in gura si se aseaza pe covor, la doi metri distanta de masa. O inghite cu zvacnituri ale capului, insa nescapandu-ma din priviri. Cand ma vede retezand dintr-o muscatura un sfert de croissant, Sake vine iar la mine alergand si-mi sare cu labele pe genunchi. Aceste miscari se repeta identic de cateva ori. Cand termin croissantul, ridic ceasca de cafea intr-o mana si farfuria goala in cealalta. Abia atunci Sake se linisteste si-si linge botul cu limba scoasa de-un cot.
Relatia de iubire dintre Sake si croissant are, banuiesc, o motivatie literara. Croissant, Paris, viata boema, pasiune pentru scris… trebuie sa existe o legatura aici! Sake n-a cunoscut nici Parisul, nici viata boema, dar, ca orice… mamifer dedicat scrisului, a facut conexiunile necesare din lecturi. Eu, de exemplu, am inceput sa mananc castane, in studentie, dupa ce citisem in „Sarbatoarea neintrerupta”, volum autobiografic al lui Hemingway, ca respectivul, in perioada lui pariziana, le aprecia mult.
„Ieri m-a luat Cristina la o expozitie de pictura din comunitatea noastra. Ea si-a gasit repede niste cunostinte si un pahar de vin rosu, iar pe mine m-a lasat de capul meu. Despre picturi n-am nici o opinie, pentru ca erau atarnate pe perete, iar din unghiul in care le vedeam eu nu pareau sa aiba vreo noima. Tot ce pot spune e ca din cauza culorilor vii, parca puse cu tubul si netezite cu lingurita, pareau gustoase. Dar vorbitorii le-au laudat, iar cateva dintre ele si-au gasit cumparatori. Era acolo un domn cu parul alb, in spatele unei masute pline de carti. Cand dadeau cu ochii de el, multi trecatori isi schimbau brusc directia de mers si ocoleau masuta pe departe. Cate un distrat nu observa miscarea celorlalti si se trezea interpelat, de la doi pasi distanta: «Poftiti, va rog! Eu sunt scriitorul!» A fost si cazul meu. M-am saltat cu labele din fata pe masa, ca sa vad despre ce carti era vorba. Copertele erau lucioase, iar titlurile, in limba franceza, atractive: «Mai, ce frumos eram!», «Monologul vampirului»… Mai multe n-am deslusit, pentru ca domnul mi-a susurat: «Mars, potaie!» M-am indepartat imediat, pentru ca n-aveam chef de scandal. Dar nu sunt eu aceea care sa incaseze jigniri si sa o stearga cu coada intre picioare. Am facut un mic ocol, m-am apropiat din lateralul mesei si i-am tras o muscatura lejera la gamba, tocmai cand incheia o fraza pe care o repeta des: «A aparut in Franta!» Surpriza l-a facut sa reactioneze cu o intarziere de vreo doua secunde, asa ca l-am auzit urland cand eram deja la zece metri distanta, la picioarele Cristinei.”
„Ieri l-au adus pe acel expert in dresajul canin, sa-i puna intrebari despre cum sa ma cuminteasca pe mine. Ne-am strans toti in salon. Eu la mijloc, pe covor, dresorul, Cristina, Dragos si Sorin asezati pe scaune si fotolii, in jur. Las deoparte discutia despre comportamentul meu pe strada, pentru ca sunt capabila sa inteleg cand gresesc. Insa m-a intrigat o intrebare care viza programul meu de zi cu zi, pusa de Cristina: «De cate ori pe zi e normal sa scoatem catelul afara? Noi obisnuiam sa-l scoatem de trei ori pe zi, dimineata la 8, seara la 6 si noaptea la 11. Dar de putin timp am inceput sa-l scoatem numai de doua ori, dimineata la 8 si seara la 8. Sorin crede ca-i prea putin si ca noi chinuim catelul.» Raspunsul dresorului m-a lasat muta de uimire: «Nuuu. De doua ori pe zi e foarte bine! Si sa nu credeti ca-l chinuiti. Cainele nu-i ca omul!» Dresorul asta era un nazist! Ia sa-l sileasca pe el cineva sa faca pipi doar de doua ori pe zi! Iar cugetarea cu cainele care nu-i ca omul mi-a amintit de o alta, din vremea lui Bush, recitata la Montréal, pana la satietate, de un ansamblu coral alcatuit din studentime cu creier de nota D, prezentatoare TV isterice, gen Géline Calipeau, si alti sarmani cu duhul. «Irakienii nu sunt ca noi, ei n-au nevoie de democratie! Lor le trebuie doar paine si stabilitate!» Hmmm.”
Azi dimineata, la plecarea mea de-acasa, am uitat sa las laptopul cu ecranul ridicat. Seara, am constatat urmarile. De nervi ca a fost privata de o zi de activitate literara, Sake mi-a sfartecat doua pixuri si a rasturnat cosul de gunoi pe care-l tin langa masa, imprastiind si maruntind toate hartiile din el.