Unul dintre cei care pentru credinta a ales sacrificiul suprem a fost preotul Anton Atnagea, nascut la 31 martie 1884, in localitatea Zorlentul Mare, din judetul Caras Severin. Dupa terminarea liceului a urmat cursurile Institutului Teologic din Caransebes, pe care l-a absolvit in anul 1908. Hirotonit preot de catre episcopul Miron Cristea, s-a intors in comuna natala, dedicandu-se profesiunii alese. In anii primei conflagratii mondiale, a fost mobilizat in Armata Imperiala Austro-Ungara si trimis pe frontul din Italia, ca preot confesor, cu grad de capitan. Dupa terminarea razboiului a revenit in comuna natala, fericit ca Banatul si Ardealul s-au alipit la Patria Mama, Romania. Toata suflarea era bucuroasa ca locuitorii de aceeasi limba nu mai sunt separati de granite si mentalitati.
Instaurarea regimului comunist dupa 1945 ii deschide parintelui ochii asupra terorii impuse de Armata Rosie eliberatoare, care, impreuna cu organele represive romanesti, au inceput masacrul asupra intelectualitatii romane. Avand o situatie materiala buna, si-a dat seama ca va avea zile negre, deoarece aparuse noul concept care infiera proprietatea precum un delict. A inceput sa fie acuzat ca este exploatator si ca urzeste impotriva masurilor regimului comunist care confisca si nationaliza case, ateliere, utilaje si suprafete de pamant. La inceput a crezut ca totul este o gluma. Vazand ca situatia este critica si sunt arestati chiaburii, precum si toti proprietarii de fabrici, in toamna anului 1948 a devenit fugar, urcand in munti, impreuna cu fiul sau, Virgil. Parintele Adnagea a cautat sa-i sustina moral pe insurgentii din miscarea de rezistenta anticomunista din Muntii Banatului. Prin tradarea unui informator, a fost prins de Securitate si interogat la Timisoara, pe fondul unor batai cumplite.
Intrebat de ce nu s-a predat si a fugit in munti, interogatul a declarat ca a asteptat caderea regimului comunist, asa cum credea intreaga suflare a satelor si oraselor. Sotia sa a fost arestata si ea si anchetata timp de 9 luni, la Securitatea din Caransebes. Prin Sentinta 37, din 29 ianuarie 1953, Tribunalul Militar Timisoara l-a condamnat pe Anton Atnagea la 10 ani de temnita grea si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, conform articolului 209/3 Cod Penal. La varsta de 69 de ani, clericul a pornit pe drumul fara intoarcere al inchisorilor comuniste. Intemnitat initial la Ocnele Mari, a fost transferat, apoi la inchisorile Aiud si Gherla, unde foametea si bataile erau din belsug. La 26 ianuarie 1960, parintele Anton Atnagea a murit, dupa care a fost aruncat intr-o groapa nestiuta de urmasi. Ceilalti insurgenti au fost prinsi in februarie-martie 1949, judecati si executati in luna iulie, scena descrisa in episodul numarul 17.
Completul de judecata era format din locotenent-colonel Mihai Stefanescu, locotenent-colonel Simion Stanescu, locotenent-colonel Nicolae Constantinescu, maior Oprea Horescu, maior Stefan Constantinescu, capitan Mihail Goruneanu. Toate procesele de acest fel erau coordonate de Directia Generala a Securitatii si controlate strict de Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolski, Misu Dulgheru si de altii. Ei fixau martorii acuzarii si ce trebuie sa declare fiecare despre inculpatul incriminat cu multa manie proletara.
Tot la Gherla si-a gasit sfarsitul ieromonahul Haralambie Vasilache, nascut la 5 august 1910, in localitatea Rosiesti, din judetul Falciu. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Husi, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti. In anul 1935 a fost hirotonit preot, dupa care a profesat la Barlad, Husi si Iasi. Toate cuvantarile sustinute la radio si in cadrul predicilor le-a publicat in volumul Altarul spiritualitatii romanesti, aparut in anul 1942. In anul 1944, ieromonahul a fost transferat la Manastirea Neamt, apoi la Manastirea Antim, Manastirea Cernica, la Husi si la Schitul Pocrov. In perioada cat a stat in Bucuresti a participat la sedintele Rugului Aprins, tinand conferinte ce purtau titlurile Adevarul despre religie, Exista Dumnezeu si Daca exista suflet. Aflat la Schitul Pocrov, Securitatea din Targu Neamt a inceput sa-l urmareasca, incepand cu 28 martie 1959, prin informatorul Gustav.
Haralambie Vasilache era suspectat ca asculta posturi de radio straine si actioneaza in mod contrarevolutionar, preconizand schimbarea regimului comunist cat de curand. La 20 aprilie 1959, atat Haralambie Vasilache, cat si fratele sau, Vasile, au fost scosi din monahism. S-au stabilit in comuna Vutcani, unde au inceput sa scrie si sa faca traduceri. Aveau interdictia de a sluji. La 15 septembrie 1959 au fost arestati de Securitatea din Bacau. Manuscrisele le-au fost confiscate, considerate material acuzator, cu continut mistic si dusmanos la adresa regimului comunist. Au mai fost acuzati pentru participare la sedintele Rugului Aprins de la manastirea Antim. Tribunalul Militar Iasi, prin Sentinta 122 din 22 martie 1960, l-a condamnat pe Vasile Vasilache la 8 ani inchisoare si pe Haralambie, fratele sau, la sapte ani de inchisoare corectionara, pentru crima contra ordinei sociale. Dupa condamnare, Haralambie a fost purtat prin inchisorile Bacau, Jilava si Gherla unde a murit, la 23 noiembrie 1962, dupa trei ani de la arestare. Nicolae Steinhardt l-a intalnit in acel loc de trista amintire. Haralambie era slab, nu putea vorbi si mergea impleticit. Datorita torturilor la care a fost supus, a avut o hemoragie interna, care i-a cauzat decesul, survenit in jurul orei 23. Fratele sau, Vasile, care era in alta celula, a vazut pe fereastra doi detinuti care duceau o targa cu un cadavru acoperit. A simtit ca sub acea patura rupta se afla Haralambie, fratele sau mai mic. Unde a fost ingropat, nu a aflat niciodata.
La Jilava s-a rupt firul vietii unui alt martir. Este vorba de parintele Ion Postelnicescu, nascut la 13 martie 1884, in localitatea Mosoaia, din judetul Arges. A urmat doua facultati, de Drept si Facultatea de Teologie din Bucuresti. Dupa ce a oficiat la doua biserici din Pitesti a fost promovat pe scara ierarhica. In paralel a predat religia, la Liceul de Fete Zinca Golescu. Intre 1924 si 1947, preotul Postelnicescu a fost membru in Comitetul Judetean PNT, Pitesti. A avut legaturi permanente cu Ion Mihalache si Armand Calinescu, marii politicieni ai timpului. Dupa instaurarea comunismului, a intrat in vizorul Securitatii din Pitesti. A fost arestat la 21 august 1952. Batut crunt, nu i s-a gasit o acuzatie majora, motiv pentru care a fost eliberat. Tinut sub observatie, a fost arestat din nou la 16 februarie 1959 si condamnat la 22 de ani de munca silnica si confiscarea averii. Dupa cinci luni de infometare si torturi cumplite, a murit la 16 iunie 1959, la Penitenciarul Jilava. Gropile comune si lacome au mai inghitit un martir, condamnat fara sa aiba o vina concreta. A fost acuzat drept contrarevolutionar in gandire, la fel ca sutele de mii de intelectuali, care au luat drumul fara intoarcere al inchisorilor comuniste.
Tot la Jilava, s-a imbolnavit de plamani studentul in teologie Nita Brasoveanu, zis Brasov, nascut la 25 martie 1926, in comuna Mastacani, din judetul Covurlui.
Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Galati, in 1944 s-a inscris la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Inca din 6 septembrie 1940, pe cand era seminarist, a activat in Fratiile de Cruce. Abia peste doi ani va adera la Miscarea Legionara, pe cand se afla la internatul Facultatii de Teologie. In primavara anului 1947, fiind in anul trei de studii, i s-a oferit conducerea grupului legionar, dar a refuzat. A alcatuit, totusi, un manifest prin care atentiona ca, in acel an, ziua de 1 Mai, politizata in exces de comunisti, va coincide cu Sambata Mare a Patimilor Mantuitorului, zi de post si rugaciune. In vara anului 1948, organele de represiune comuniste au descoperit organizatia legionara de la Facultatea de Teologie si au trecut la arestari. La 14 iulie, Nita Brasov a fost incarcerat si anchetat timp de cinci luni, prin metodele specifice vremii. Judecat de Tribunalul Militar Bucuresti, la 14 februarie 1949, tanarul student a fost condamnat la sase ani de temnita grea. Trimis initial la inchisoarea Jilava, s-a imbolnavit de plamani, din cauza celulelor umede si reci. Doua saptamani mai tarziu a fost transferat la Pitesti, unde se practicau acele renumite procedee de reeducare prin tortura. De acolo a fost transferat la Vacaresti si apoi la Targu Ocna. Bolile s-au agravat si, in dimineata zile de 8 mai 1950, studentul Brasoveanu a decedat de TBC.
La penitenciarul Botosani a trecut in eternitate preotul Ioan Pavaluta, nascut la 25 ianuarie 1902, in localitatea Oncesti, din judetul Bacau. Dupa absolvirea Seminarului Teologic din Roman, s-a inscris la Facultatea de Teologie din Cernauti. La 1 ianuarie 1928 a fost hirotonit preot, dupa ce in prealabil s-a casatorit cu Maria, o tanara invatatoare din Filipeni, localitate unde va oficia ca preot. Sotia i-a daruit trei copii, pe Dorina, Aurel si Mihai. La sfarsitul razboiului, parintele Pavaluta a ascuns doi soldati germani, rataciti de camarazi in zona, pe timpul retragerii dupa actul tradarii, ce a avut loc la 23 august 1944. Le-a dat haine, alimente si o harta pentru a ajunge in Germania. Incercand sa se strecoare peste un pod, au fost prinsi si anchetati. La interogatoriu au recunoscut in timpul torturii cine i-a ajutat. In aceste conditii, clericul a fost arestat la 26 octombrie 1958, pentru omisiune de denunt. Tribunalul Militar Iasi l-a condamnat la 10 ani de inchisoare si confiscarea averii. Copii au fost dati afara din scoli. De la penitenciarul Bacau a ajuns la inchisoarea Botosani. In urma regimului sever cu multa bataie si mancare putina, a survenit decesul parintelui Pavaluta, la data de 4 decembrie 1961. Aruncat noaptea intr-o groapa, familia a aflat tarziu de disparitia celui pe care il asteptau cu infrigurare. Dupa opt ani, un martor ocular le-a aratat locul cu aproximatie, deoarece erau multe schelete in zona. Dupa ce au fost deshumate osemintele a sapte nefericiti, familia l-a recunoscut pe cleric, dupa conformatia maxilarului proeminent. A fost reinhumat la cimitirul central din Bacau, de data aceasta, cu sicriu, preot, lumanare si cruce.
Uriasa masinarie a mortii nu a tinut cont de nimeni si nimic. Organele represive ale regimului totalitar nu i-au intrebat niciodata pe cei arestati daca suporta detentia, asa cum invoca acum fostii exponenti ai dictaturii. Mai mult de jumatate dintre elitele arestate au murit avand mormintele necunoscute. Familiile nu au fost anuntate. Actele de deces s-au completat dupa trei sau sapte ani intarziere. In sedinta din 13 aprilie 1948, Marea Adunare Nationala a votat, in mare graba, noua Constitutie. Trebuia asigurata o lege importanta, care sa acopere cat mai repede nenumaratele abuzuri vechi, prezente si viitoare. Cu toate ca prevedea mai multe libertati garantate de stat, precum libertatea constiintei, cea religioasa si inviolabilitatea domiciliului, in toamna aceluiasi an s-au declansat persecutiile pe scara larga, arestari si crime in lant. Securitatea, infiintata la 30 august 1948, avea regulile ei represive, executa alte dispozitii, nu tinea cont de legea fundamentala, facuta mai mult pentru ochii strainatatii. Trebuia exterminat prin orice mijloace dusmanul de clasa, care urzea din umbra sa rastoarne dictatura proletara, partidul celor ce muncesc si regimul de democratie populara, adus la putere de tancurile sovietice.
Era perioada cand se propovaduia falsul silogism “Daca antifascistii sunt comunisti, atunci anticomunistii sunt fascisti.”