Muzica si Alzheimer. Acestea sunt cele doua teme principale ale gravurilor pe care Petru Voichescu – arhitect, scenograf, profesor – le expune, pana in 14 mai, la Chapelle du Bon Pasteur din Montreal (100, Sherbrooke Est).
E vorba de doua experiente care i-au marcat existenta. O parte dintre lucrari sunt inspirate de muzica unui cunoscut compozitor quebechez, Gilles Tremblay, in care artistul a gasit motive specifice conditiei de imigrant. In cealalta serie de lucrari, Petru Voichescu incearca sa “demistifice” boala care i-a rapus, in urma cu un an, mama.
In 1979, la doar doi ani dupa terminarea Facultatii de arhitectura a Universitatii Ion Mincu din Bucuresti, Petru Voichescu lua drumul pribegiei, profitand de acordul de a-si vizita sora, casatorita in Italia. Daca nu a ramas acolo si a pornit spre mult departata Canada e pentru ca, in Europa, in acele vremuri era dificil de ramas. “Ti se cerea sa dovedesti ca ai fost persecutat”, spune artistul, precizand ca si conditiile de viata care se ofereau imigrantilor nu erau deloc usoare. Asa ca, in 29 octombrie, tanarul ateriza pe aeroportul Mirabel, in prima zi cu zapada a acelui an.
Cum arata Montrealul cu doua decenii in urma? “Tin minte ca bulevardul Sainte-Catherine era trist (lipseau magazinele pe care le vedem astazi) si mi s-a parut curios ca toata lumea era imbracata in negru. Cred ca era moda acelui an: toti aveau niste paltoane lungi si negre. Pe langa asta, nimerisem in timpul unei greve generale a soferilor de autobuz, asa ca a trebuit sa umblu mult pe jos. Mi se parea ca toate strazile seamana si ma orientam greu, nu reuseam sa-mi dau seama unde e nordul, unde-i sudul…
Deoarece cunosteam limba franceza, serviciul de imigratie m-a trimis chiar de a doua zi sa-mi caut de lucru. Pe vremea aceea nu existau programe de orientare a noilor veniti. Eu am avut noroc cu niste romani cu care ma imprietenisem in lagarul din Italia: mi-am gasit locuinta in blocul in care stateau ei. Acesta a fost inceputul. Imi cautam de lucru mergand din usa in usa, pe jos – din pricina grevei -, prin zapada. Era greu si pentru ca eu veneam de la Roma, unde era alta clima, alta moda. Dar atunci cand iei lucrurile de la inceput, esti insufletit de un fel de energie noua, care te sustine si te stimuleaza.”
Mexicul sabatic Dupa cateva luni, a aparut prima oportunitate: avea de facut niste accesorii de decor pentru teatrul Rideau Vert. “Era un job pentru o luna”, isi aminteste artistul, insa atunci, ca si acum, prima angajare era cel mai greu de obtinut si, prin aceasta, deosebit de importanta. A lucrat apoi, ca tehnician, la inaltarea Palais des Congres. Dupa care, in ‘81, a gasit un job in invatamant, la un colegiu de limba franceza din Ottawa, unde a ramas 4 ani. S-a intors la Montreal pentru a preda “design de l’environnement” la UQAM si si-a continuat cariera didactica la Universite d’Ottawa, College Algonquin d’Ottawa, Cite Collegiale d’Ottawa, Competences 2000 de Laval.
In paralel, a colaborat cu doua echipe din Quebec, realizand designul pentru cateva expozitii. Pasionat de scenografie inca din Romania, Petru Voichescu are, printre realizarile sale muzeografice canadiene, cateva de care este foarte mandru, cum ar fi designul expozitiei “Mysteres des Mochicas du Perou”, deschisa in 2001 la Muzeul de Arhelogie si Istorie din Montreal.
O cotitura in viata sa are loc in concediul sabatic petrecut in urma cu cinci ani in Mexic, cand decide sa se specializeze in arta gravurii. “Este o tehnica destul de complicata, pentru ca se utilizeaza substante chimice care pot fi periculoase. Trebuie sa cunosti bine toate etapele si toate variantele, pentru a obtine ceea ce ti-ai propus sa faci.” Au urmat alte cursuri si patru expozitii, doua in Mexic si doua la Montreal.
Culoarea memoriei Pentru expozitia de la Chapelle du Bon Pasteur, Petru Voichescu a lasat deoparte textele literare (care-l inspira foarte mult, in special poezia) si s-a inspirat din muzica religioasa contemporana.
A castigat premiul juriului la concursul pe tema muzicii lui Gilles Tremblay, ceea ce i-a adus privilegiul de a expune in acest spatiu. “Am realizat o singura miniatura anume pentru concurs, spune artisul, dupa care am adaugat alte zece lucrari la aceasta serie. Muzica lui Gilles Tremblay are ca teme peregrinarea, reculegerea, meditatia, cautarea sacrului… Mi s-a parut apropiata de conditia imigrantului, care, asemenea pelerinului, a pornit la drum pentru a se regasi.”
Un al doilea ciclu de lucrari s-a adaugat celui pe tema muzicii: “Dupa trei ani de la plecare, mama mea a venit si ea in Canada. Imbolnavindu-se de Alzheimer, eu am fost aproape de ea pana in ultimele clipe. Am simtit nevoia sa fac aceste lucrari pentru a arata ceea ce aveam impresia ca traieste. Multi spun ca e greu doar pentru cei din jur, fiindca cei afectati de boala nu-si mai dau seama de nimic. Nu e adevarat. Avea momentele ei de luciditate, cand realiza ca isi pierde capacitatea de a comunica. Facea incercari sa se adapteze, sa lupte. Am considerat important sa arat ceea ce traieste o persoana in aceasta situatie. Primele lucrari le-a vazut si ea. Mama m-a incurajat totdeauna in domeniul artei, m-a stimulat sa continui. Lucrarile care au urmat nu le-ar mai fi putut intelege, era prea tarziu.”
