Nu stiu care (mai) sunt consumatorii de film romanesc in Romania, dar stiu sigur ca eu “consum” film romanesc mai abitir de cand am plecat din tara natala. Acum “vanez” realmente prin magazine, pe la prieteni, pe Internet sau de aiurea, tot ce prind in materie de film romanesc. Am inceput aceasta vanatoare cu multi ani in urma, cand mi-am dorit sa revad seria “Liceenilor” si a “Ciresarilor”. Poate ca dorul de casa ma impinge sa ma postez in fata televizorului si, in fata peliculelor in care se vorbeste limba lui Sadoveanu, sa-mi las mintea sa pribegeasca pe taramurile lasate in urma.
Filmele romanesti realizate dupa Revolutie nu le-am achizitionat usor, data fiind distanta dintre Canada si Romania, insa sunt multumita ca eforturile mele de a ma familiariza si cu aceste productii au dat mai mereu roade.
Nu sunt un critic de film, nici pe departe, sunt doar o persoana careia ii place sa savureze povesti captate pe ecrane. Iar filmele romanesti incep sa nu-mi mai placa. Nu pentru ca nu ar fi realizate de oameni valorosi sau ca unii actori de-ai nostri nu s-ar ridica la nivelul starurilor internationale, insa nu mai pot “inghiti” durerea si tristetea care razbat din mai toate productiile realizate dupa 1989.
In mai toate aceste pelicule autohtone se oglindesc durerile romanilor, furturile, mizeria sisemului de dinainte de Ceausescu si de dupa. Din majoritatea filmelor romanesti se scurg in casa si mintea mea imagini tot mai deviante si incruntate: spitale oripilante, oameni care mor cu zile din cauza ignorantei specialistilor, tineri in deriva, droguri, foamea de bani si faima, oameni foarte saraci, figuranti fara dinti in gura, haimanele, strazi murdare, scoli gaunoase, caini vagabonzi, hingheri fara mila. Oare numai din aceste imagini se pot face filme romanesti? Oare numai durerea se poate capta pe o camera video mioritica? Oare nu s-au plictisit regizorii de film sa reflecte imagini pe care, probabil, le vad zilnic in jurul lor sau la stirile TV?
Sunt foarte putine filmele romanesti care mi-au lasat si un alt gust decat cel amar, dupa vizionare. Sunt foarte putine filmele care m-au facut sa suspin: “uf, vreau inapoi acasa, in Romania, mi-e dor de ea…”.
Majoritatea productiilor romanesti mi-au lasat impresia ca sunt o norocoasa ca nu mai am contact cu realitatea aceea decat sporadic si… online. Si uite asa ma reintorc la “Liceenii”, “Nea Marin…” si “Ciresarii”, pentru ca imi place sa cred ca filmul romanesc mai are o speranta, ca din urma vor veni regizori mai tineri, care isi vor dori sa proiecteze pe celuloid si frumusetea Romaniei, nu numai disperarea, saracia si noroiul.
Nu sunt un critic de film, n-am habar de ce se intampla in spatele muncii de regizor; sunt doar eroina principala a propriei mele vieti, traite acum dincolo de ocean. Si aici, la umbra artarilor canadieni, tare mi-as dori sa pot viziona un film romanesc care sa-mi inveseleasca inima, care sa-mi aminteasca savoarea anilor de liceu traiti in Romania, care sa evoce frumusetea incontestabila a peisajelor din tara natala, a oamenilor inteligenti care traiesc acolo, a tinerilor si batranilor care se remarca si prin alte povesti decat cele pline de suspine, rautate si situatii fara iesire.
Sunt o simpla iubitoare de film, dar daca un producator mi-ar cere acum cateva subiecte frumoase de film romanesc, chiar si din memorie i-as putea sugera cateva zeci sau sute. Daca eu, dupa mai mult de zece ani de la plecarea de acasa, inca mai am sperante si astfel de idei senine, de ce nu au si ei, cei care traiesc acolo si, sunt convinsa, le traiesc totusi zi de zi? Sa nu mi se spuna acum ca filmele vesele si “siropoase” sunt prea “comerciale”, pentru ca, din nou, fara prea multe studii de specialitate, pot reda cateva exemple care sa infranga si aceasta scuza.
Nu stiu care (mai) sunt consumatorii de film romanesc in Romania, dar stiu sigur ca, daca mai vad un film neaos care, la final, ma va face sa ma simt ca si cum am plecat de la inmormantarea cuiva foarte drag, voi inceta sa le mai vizionez. Pentru ca am decis: in viata mea nu mai are loc filmul romanesc sumbru.