Seara tarziu, inainte de a-mi stinge laptopul, imi arunc o privire peste ultimele notatii adaugate de Sake, in timpul zilei, in jurnalul ei. Sake motaie pe covorul rotund din mijlocul salonului. Ma asteapta sa ma duc la culcare, ca sa se poata retrage si ea in patul ei de plus.
“Ieri seara m-am plimbat cu Sorin si Cristina prin parcul MacKenzie-King, din Côte-des-Neiges. Pe latura dinspre strada Côte-Ste-Catherine, am dat peste o statuie compusa din bustul unui barbat tanar si-un pedestal. Arata asa cum ar fi vrut unii romani de la Montreal sa arate statuia lui Eminescu, din Piata Romaniei. Nu insa si Sorin, care, din cate stiu eu, se declara multumit cu proiectul materializat.”
Corect, mi-am zis. Un bust cocotat pe un postament de monument satesc si reproducand cuminte poza de la 19 ani a poetului ar fi bagat in seama doar de porumbei, la Montreal ca si la Bucuresti. Nici inlocuirea postamentului cu o replica a Coloanei Infinitului, ori dotarea aceluiasi chip arhicunoscut cu aripioare la tample n-ar ajuta, in aceste vremuri ale cutezantei artistice lipsite de emfaza, ale statuilor pe care aproape le confunzi cu trecatorii, ori cu oamenii asezati pe banci. Statuia acestui bun sculptor care a fost Vasile Gorduz are sanse sa patrunda în memoria trecatorilor, sa devina un reper urbanistic prietenos si, eventual, sa trezeasca interesul strainilor pentru Eminescu. Are nonsalanta unui produs artistic al unei culturi asezate, adica una care si-a depasit crizele de identitate, una care nu mai mizeaza pe racnete de genul “ba al nostru-i mai frumos!”
“«Frumoasa statuie!», a zis Cristina. «Spui asta ca sa ma enervezi», a soptit Sorin. «A cui o fi?», s-a intrebat Cristina. «A unora din lumea a treia», a mormait Sorin. Ne-am oprit la doi pasi de statuie si am citit toti trei, in tacere, inscrisul de pe pedestal. Am aflat ca bustul este al lui Jose P. Rizal, eroul national al Filipinelor. «Or fi multi filipinezi pe-aici?», a intrebat Sorin. «Mai multi decat romani pe langa Piata Romaniei», a spus Cristina.”
Un mic parc din centrul Montrealului, ce se putea cere mai mult de la primar? Piata Jacques Cartier? Romanii rezidenti in afara insulei isi pot include usor statuia printre obiectivele de vizitat, cand mai dau ei cate-o tura prin oras. Cat priveste spatiul viran de langa biserica Bunavestire, am fost surprins sa aflu ca s-a putut gandi cineva cu seriozitate la aceasta solutie. Sunt noua biserici ortodoxe romanesti la Montreal, iar cand doua dintre ele organizeaza lansari de carte ale unor autori din comunitate, aleg aceeasi zi si aceeasi ora, de parca s-ar teme sa nu-si vada enoriasii ademeniti de alte amvoane. Cum sa-si imparta ei, enoriasii, o unica statuie?
“Azi dimineata am cautat pe Wikipedia si am aflat mai multe despre Jose P. Rizal. Patriot si martir (executat de spanioli in 1896, pe cand avea 35 de ani), dar si scriitor (romancier, dramaturg, poet), oftalmolog (abia intors de la studii in Germania si-a operat mama!), sculptor, pictor, profesor, fermier, istoric, jurnalist, cu intinse cunostinte de arhitectura, cartografie, economie, etnologie, antropologie, sociologie, actorie, arte martiale, spada si tirul cu pistolul (cei care-l insultau preferau sa-si ceara scuze decat sa-i accepte provocarea la duel). {sta da homo universalis!”
Bravo, Sake! Un alt argument pentru un amplasament nebisericesc al statuii. Omul Eminescu nu-si termina frazele cu “Doamne-ajuta”, ca multi dintre romanii de azi. El era un “homo universalis”, poate nu chiar ca acest Rizal care le facea pe toate, dar orisicat, un poet care privea cerul cu interes filozofico-stiintific, dornic sa evalueze distanta pana “la steaua care-a rasarit”!
Sting laptopul, iar veioza de pe masa se stinge odata cu el. Ramas aproape pe intuneric, caut pe rafturile etajerei din spatele mesei carnetul de sanatate al scriitoarei lungite pe covor. A doua zi, dupa serviciu, urmeaza sa trec pe la veterinar, sa-i iau un rendez-vous. A venit primavara, iar micul vierme care sare din iarba in inimile cateilor trebuie tinut la distanta printr-un vaccin.
Cand ma aude cotrobaind in mapa de plastic in care sunt depozitate toate hartiile ei, plus cateva medalioane metalice de atarnat la gat, dar ramase nefolosite, Sake sare in patru labe si ma priveste ca pe-un spargator de locuinte. Atinse de degetele mele, medalioanele scot clinchete perfect audibile in tacerea noptii. Sake incepe sa ma latre cu furie. “Sake, eu sunt!” Sake continua sa latre cu disperare. “Sake, gura!”. Se calmeaza doar cand, printr-o manevra rapida, reusesc s-o iau, cu forta, in brate. Atunci ma recunoaste si incepe sa ma muste, in joaca, de maini.