Emil Belu locuieste, din 1995, la Montréal. S-a nascut la 8 februarie 1947, in Ciupercenii Vechi (judetul Dolj). A absolvit Facultatea de Electronica si Telecomunicatii, la Institutul Politehnic Bucuresti.
In primavara anului 1990 a emigrat in Germania, iar cinci ani mai tarziu s-a stabilit in Canada. Lucreaza in domeniul televiziunii de inalta definitie si al comunicatiilor prin satelit, fiind colaboratorul unor companii de prestigiu: Telefunken (Germania), Alfa Télévision si Positron (Canada).
Cartea lui Emil Belu, Vamile albastre, aparuta recent la Editura ASB, cuprinde eseuri publicate in Luceafarul romanesc, Terra Nova (Montréal) Dilema, Dilema veche (Bucuresti) si este o antologie de adevarate medalioane literare. Scriitura este rafinata, fraza este fluenta si eseurile sugereaza, prin varietatea subiectelor si subtilitatea reflexiei, un esprit de finesse de rara calitate.
Emil Belu isi gaseste subiectele pretutindeni, in toate lumile paralele care coexista in viata fiecaruia dintre noi si de a caror totalitate nu ne bucuram decat rareori: in lumea cartilor, a muzeelor, in calatorii, in faptele diverse din ziare, in propriile-i melancolii si tristeti, in conturul unui peisaj, in amintiri, in politica etc. – lista e departe de a fi completa. Tonul e de fiecare data egal, dar, de la caz la caz, sceptic, dezabuzat, ironic, vag pesimist. Rareori pasionat, rareori inflamat de sentimente extreme. E tonul de o masurata intelepciune al lui Alain din Propos sur le bonheur, dupa cum finetea si ineditul observatiilor sunt cele pe care le gasim in «prozele marunte» ale lui Michel Tournier. Si, dincolo de toate, impresioneaza cultura scriitorului care se misca dezinvolt in literatura, pictura, filozofie, istorie, muzica prin asociatii de idei si referinte oportune, naturale, fara nimic ostentativ, pornind de la un fapt divers, o impresie de calatorie, un peisaj, o lectura, o stare de suflet, o intrebare. Iata, de exemplu, un text pe care-l luam aproape la intamplare tocmai fiindca spiritul lui este comun si multor altora: Mocirla si diamante. Scriitorul porneste de la observatia – la indemana oricui – ca «biografiile romantate si neromantate, autorizate si neautorizate /…/ umplu pana la refuz rafturile bibliotecilor si librariilor». De aici, urca spre psihologia cititorului generic, spre curiozitatea lui insatiabila pentru amanuntele picante din viata celorlalti si spre atitudinea lui de moralizator arogant si sigur de sine. Poate asa se explica abundenta literaturii biografice. «Ce ne intereseaza cel mai mult intr-un asemenea gen de scriitura sunt ungherele tainice: iubiri nemarturisite, crime tagaduite, vicii etc., in general ineditul sub orice forma. Si calitatile le evaluam cu multe rezerve: a luat Premiul Nobel dar face cura de dezalcoolizare; a luat Oscarul, dar ia droguri; foarte mare sportiv, dar si-a ucis sotia; zguduitoare marturia pastorului, dar e pedofil. Cand e vorba de nod in papura, nu avem egal».
Este evident ca autorul se exclude din tagma aceasta a impatimitilor de «ineditul sub orice forma», de scotocirea indiscreta prin viata altora. Dar se exclude nu prin ignorarea biografiei, ci prin preferinta acordata operei – fireste atunci cand o asemenea opera exista: «Pentru unii primeaza barfa, pentru altii opera». Or, pentru ilustrarea acestui primat al operei, Emil Belu intra in cultura majora: in douazeci-treizeci de randuri, el mobilizeaza in sprijinul ideii sale – maculatura biografica, la cerere, reflecta mediocritatea «gustului public» – numele lui A. E. Poe, (cu poezia Corbul), Einstein, Oscar Wilde (Portretul lui Dorian Gray), Serghei Esenin (Cantecul catelei), Alfred Jarry (Ubu Roi), pictorul Courbet, Dostoievski (Jucatorul, Fratii Karamazov).
Fireste, prezenta coplesitoare a maculaturii biografice in librarii este un subiect care poate aparea banal. Dar scriitorul il innobileaza prin felul in care il dezvolta si il incadreaza. Asa cum face si cu alte subiecte: despre un catel simpatic de pe malul Lacului Leman (Surpriza din cos), despre vanatoarea raritatilor in magazinele de vechituri (Chilipirul ca terapie), despre un vagabond inteligent, un sans abris – excelent portretizat – din Montréal (Un vagabond la portile sublimului), despre bucuriile muzicii (Intre Vltava si Dunare) sau despre utilizarea abuziva a imaginii lui Eminescu de biserica (Eminescu, busuiocul, protopopul).
Alteori insa subiectele sunt grave si referinta culturala nu mai serveste la innobilarea, ci la reliefarea lui, la punerea in lumina a incarcaturii de tragic, de barbarie sau, pur si simplu, de agresiva si obsedanta prostie. Un episod intens mediatizat in urma cu cativa ani – aruncarea unor tineri romani (calatori clandestini pe un vas taiwanez) in ocean – il trimite pe autor cu gandul la tabloul lui Géricault, Pluta Meduzei, expus la Luvru, moartea unei doctorite este un prilej de a divaga despre o forma de eroism obscur si rau interpretat de opinia publica (Maria di Lorenzo), amintirea matematicienei Hypathia, lapidata de o ceata criminala de calugari crestini obtuzi, il indeamna sa reflecteze revoltat la fanatismul religios (Hypathia).
Exista insa si reversul unor asemenea medalioane grave: cele incadrate de umor, de o amabila si savuroasa badinare pe seama unor personaje sau manii simpatice (Don Rigoberto, Ion, Coana Ecaterina, Bonne Année, Boss!, Lamentarile unui deztarat, Oul lui Basil, etc.). Si sa nu uitam micile «exercitii de admiratie» consacrate lui Andrei Plesu (Politica si specialistii) si Mircea Eliade (Mircea Eliade, Coasta zapezilor), ori micro-eseurile despre literatura, conditia scriitorului, despre carte si biblioteci.
Aflam din scurta nota biografica ce precede textul ca autorul, nascut in 1947 la Ciupercenii Vechi (Dolj), este absolvent al Institutului Politehnic din Bucuresti si ca traieste din 1995 la Montréal. Intelegem ca volumul acesta este un debut editorial. Daca este asa, debutul lui Emil Belu trebuie salutat ca fiind absolut remarcabil. Caci volumul lui denota siguranta, talentul si profesionalismul unui scriitor matur care si-a gasit de mult formula proprie de literatura.