De vreo luna sotul meu mi-a facilitat vizionarea posturilor de televiziune romanesti in direct. Adica, mai in fie­care zi, pentru o ora, uneori mai putin, alteori mai mult, incerc sa creez o punte imaginara intre tara de bastina si cea din care imi sorb ceaiul de la ora cinci -Canada.

Acum sa nu credeti ca aceasta ma­re “realizare” se datoreaza dorului meu prea mare pentru emisiunile televizate din Romania. Nu, si o spun fara snobism, pentru ca am avut trista experienta de a urmari aceleasi programe romanesti si vara trecuta, chiar de pe canapeaua din Romania, si am fost pe alocuri oripilata de ce am vazut, de penuria lexicala afisata in fata camerelor de luat vederi neaose.

Demersurile de fata le-am facut din dragoste pentru mama soacra, care va sta cu noi o perioada si pe care nu am vrut sa o mai condamnam la vizionarea exclusiva a postului american “Disco­very Channel”, ca anul trecut, cand, neintelegand engleza sau franceza canalelor noastre tv favorite, a ales sa se uite la emisiuni cu animale. Ne-am dorit sa o facem sa nu mai simta prea tare do­rul de “acasa” anul acesta. Si uite-asa am realizat eu ca, de fapt, despre acel “acasa” vazut prin tubul televizorului nu mai pot fantasma frumos.

Motivele sunt simple: onomato­pe­ele si saracia lexicala a reportajelor romanesti de maxima audienta imi vlaguieste urechea. Personaje din ce in ce mai dubioase, gen nichite, sexy­brailence, oane, monici, eve, naomi, bahmutene, dive de carton si alte specii (carora intentionat nu le atribui majuscule) sar din tipare sau chiar… din cosciug, la ore de maxima audienta.

Da, faza cu cosciugul nu este o figura de stil. Am nimerit deunazi la un show care se vrea a fi “foarte pacatos” (si chiar le reuseste realizatorilor), unde o astfel de “vedeta”, haotic platinata si nescolita, insarcinata in opt luni, a tas­nit dintr-un cosciug, pentru a urla si gesti-cu­la – mai abitir ca Bon Jovi in concert – ca “nu mor caii cand vor cainii, oameni buni”. Parese, cu vreo cateva zile inainte, tot ea anuntase in direct, la un alt canal de televiziune, ca se va sinucide; votul poporului roman pe marginea acestui subiect, monitorizat in direct de acelasi canal TV, a decis: 80% din romani erau de acord sa se sinucida, iar unii ii ofereau chiar idei pentru ducerea planului la “bun” sfarsit sau pentru a obtine diverse “bonusuri” dupa moarte.

Oripilant? Macabru? Circ? Lupta pentru audienta si rating, dorinta exacerbata de a deveni “vedeta” sub orice forma? As spune mai degraba trist, patetic si ingrijorator pentru societatea a carei limba inca o vorbesc cu sotul si mama soacra si, in curand, o voi vorbi cu propriul meu copil, pe care nu as vrea sa-l indepartez de radacinile mele.

Este uimitor si oarecum paradoxal ca mai toate posturile de televiziune ro­manesti urmaresc cam aceeasi traiectorie si practica aceasta politica a ridicolului din motive subiective: “asta vor cei mai multi telespectatori, circ, asta le dam”. Bine, bine, dar cum ramane cu restul romanilor care, sunt convinsa, mai exista si inca populeaza acea tara si si-ar dori sa vada lucruri mai interesante, reportaje inteligente si oameni din discursul carora ar putea invata ceva nou si folositor?

Probabil ca acestia din urma nu sunt in “targetul” televiziunilor, din moment ce ele se complac in a difuza o avalansa agresiva de imagini care exceleaza in sfera penibilului.

Si-atunci, intrebarea e simpla: “ce este de facut?” Raspunsul meu personal este banal si eficient: imi voi lasa mama soacra singura pe canapeaua canadiana, in fata posturilor romanesti transmise in direct. Mai trist este pentru familia mea din Romania, pentru prietenii mei de-acolo, pentru copiii lor, care sunt condamnati sa isi inece visurile si idealurile in emisiunile cu gust indoielnic, de tipul “manelisto – pitipongistic -circaresc”, difuzate la ore de maxima audienta.

E o lume chiar atat de cenusie dincolo de reflectoarele studiourilor romanesti?