Tranzitia senilelor

Dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei aliate, a trebuit sa suportam 14 ani ocupatia Armatei Rosii “eliberatoare” si sa platim despagubiri de razboi, care au crescut la o valoare de 10 ori mai mare fata de suma fixata initial, de 300 de mili­oane dolari SUA. Prin arestarea lui Antonescu, lovitura de stat de la 23 august 1944 nu s-a calculat prea bine. Zicala “dusmanul dusmanului meu imi va fi sigur prieten” s-a materializat cat se poate de prost.

In primele zile de la acel neasteptat eveniment, Romania nu a avut niciun aliat. Avea, in schimb, doi inamici: Germania si URSS; ambele au luat multi prizonieri romani dupa acea data. 23 august 1944 a reprezentat sfarsitul unui sens al razbo­iu­lui si inceputul dezastrului in toate sensurile posibile. Cand Lucre­tiu Patras­ca­nu l-a intrebat pe Viaceslav Mo­lo­tov, comisarul Afacerilor Externe al URSS, de ce conditiile armistitiului sunt cu mult mai dure decat cele stabilite anterior cu Antonescu, inaltul demnitar sovie­tic a raspuns sec: Maresalul reprezenta Ro­­­mania, iar voi nu reprezentati pe ni­meni.

Pentru acel armistitiu salvator, toti liderii politici si militari se intreceau sa negocieze cu sovieticii, indiferent de pret, loc, demnitate si gradul de umilinta. Sca­pasera de Antonescu si cautau sa-si as­tearna un pat caldut. Fiecare factor de de­cizie isi pregatea cu isterie terenul, mai mult pentru salvarea propriei persoane decat a tarii. Ca dovada, comportamentul jenant al generalilor romani, care, la 20 august 1944, fara stirea maresalului, s-au dat la o parte din calea rusilor, pe o por­tiune de 25 de kilometri hotaratori, prin celebra tradare denumita Poarta Iasiului. Au crezut ca s-au pus bine cu sovieticii. Tribunalul ceresc i-a pedepsit mai tarziu. Au murit in inchisorile comuniste, in chi­nuri groaznice, cerandu-si tardiv iertare lui Antonescu, cu ochii spre cer. Gene­ra­lul Aurel Aldea, considerat om de incre­dere al maresalului, promovat ca ministru de Interne, a facut parte din complotistii arestarii protectorului sau. In final, a mu­rit si el la Aiud, cerand inutil indurare divi­ni­tatii pentru marsavia comisa anterior.

Dupa ocuparea Romaniei de catre armata sovietica, au inceput in mod ilegal sa se faca tranzactii cu diferite bancnote, in afara leilor romanesti. S-au introdus in rulaj rublele rusesti si acei pseudo-lei, care mai purtau denumirea de lei sovietici de razboi. Erau bancnote reprezentand un simulacru, hartii realizate tipografic, in mod rudimentar, ce au zdruncinat balanta de plati si cheltuieli a tarii. Un astfel de leu sovietic era egal cu cinci lei romanesti legali. O rubla ajunsese sa valoreze cat o suta de lei traditionali. Un dolar SUA era cotat la 188 de lei. Si, cum o nenorocire nu vine niciodata singura, statul roman a fost nevoit sa rascumpere in totalitate rublele si acei lei de razboi, tipariti de comandamentul sovietic. Slugile promovate la Bu­curesti au fost de acord cu acele presiuni, care au perturbat circulatia mo­netara si au adancit saracia cumplita.

Prin respectivele strategii, s-a urma­rit obtinerea unor cantitati suplimen­tare de bunuri, separat fata de despa­gubi­rile de razboi. Astfel, URSS, in cadrul prieteniei de nezdruncinat, asa cum era scris pe toti peretii, a obtinut in primele trei luni de ocupatie bunuri si servicii in va­loare de 360 miloane de dolari SUA. Dupa sapte luni, suma a ajuns la 575 mili­oane de do­lari, apoi la 935 de milioane. In final, s-a atins suma enorma de 3 miliarde de dolari SUA ca despagubiri de razboi, fata de cele 300 de milioane stabilite la inceput.

In vara anului 1945, efectivele trupelor sovietice stationate in Romania erau evaluate la 800 de mii de soldati si 10.000 de blindate. Cheltuielile erau halucinante. In Dobrogea era cartierul general al maresalului Tolbuhin. In acest furnicar s-au desfasurat alegerile din 16 noiembrie 1946, care se vor falsifica, fara frica si regrete. Dupa data semnarii Tratatului de Pace -10 februarie 1947, cand trebuiau sa plece, eliberatorii au ramas ilegal in Roma­nia inca 11 ani.

Documentele scoase la lumina de­monstreaza gradul de patriotism al exponentilor de varf ai comunismului din Ro­mania, care cu mult tact, s-au sustras participarii la razboi. In afara celor arestati si condamnati in pe­ri­oada interbelica, atunci cand inca nu se prefigura declansarea razboiului, absenta celorlalti din transeele conflagratiei mondiale ii invaluie in suspiciunea de a fi evitat mobilizarea, preferand savarsirea unei infractiuni pe linie politica pentru a beneficia de regimul dulce al inchisorilor burgheze, din care ieseau cand doreau, insotiti de un gardian blajin. Au existat si exceptii de la regula, ca intotdeauna. Unii au fugit in URSS, precum Emil Bodnaras, dezertor din Armata Romana, si Alexan­dru Nicolschi. Dupa ce au fost indoctrinati suficient in amfiteatrele Kominternu­lui de la Moscova, au fost adusi in Romania pe tancurile sovietice, pentru a pune in practica teoria masacrarii opozantilor.

In lagarul de la Targu Jiu erau in­chisi mai multi comunisti condusi de Gheorghe Gheorghiu-Dej si Alexandru Draghici, care isi faceau planurile eva­da­rii, iesind zilnic in oras sub diverse pretexte. In niciun caz nu intentionau sa ajunga pe front. In penitenciarul de la Craiova, Gheorghe Vasilichi si echipa lui de ilegalisti isi pregatea evadarea, cu oca­zia solicitarii unor controale medicale la Spitalul Filantropia si facand intotdeauna un popas in celebra piata agro-alimentara din centrul orasului. De fiecare data ce­reau sa fie insotiti de gardianul Gica, pe care il considerau deosebit de cumsecade, intele­gator si onest, oferindu-le libertate de miscare; de multe ori, chiar se pier­deau unii de altii, prilej pentru detinuti sa contacteze elemen­tele de sprijin.

In zilele urmatoare datei de 23 au­gust 1944, fotografiile din ziare si jurna­lele de actualitati de la cinematografe au demonstrat ca, la iesirea din inchisori, niciunul nu arata ca un schelet ambulant, ca o stafie, asa cum vor arata peste putin timp opozantii lor, incarcerati rapid pentru a fi exterminati. Dupa cum am mai aratat, cativa comunisti au evadat ceva mai devreme, altii au fost eliberati la 23 august. Interesant este ca niciunul nu a plecat cu arma in mana spre Berlin, im­pins de patriotismul fierbinte de a invinge hidra nazista si hoardele hitleriste, asa cum suna formularea propagandistica a acelor timpuri. Apeland la un exemplu recent, la Congresul al XIV-lea al PCR, din no­iembrie 1989, inainte de executarea sa ilegala, Nicolae Ceausescu l-a acuzat pe Constantin Parvulescu de faptul ca s-a eschivat de a participa la razboi, ca si cand, in 1944, carmaciul tarii, impreuna cu compania, ar fi plecat cu arma in mana spre vest, pe fondul unui netarmurit patr­i­o­tism. Aveau multa treaba cu impartirea functiilor la Bucuresti, unde ridicau mari pretentii si colegii lor educati la Moscova. O parte dintre acestia au ramas in conti­nuare cu statut de reprezentanti sovietici INO, plasati in structurile inalte de pe malurile Dambovitei.

La 6 martie 1945, s-a format noul guvern, care avea denumire demagogica de guvern de larga concentrare democra­tica, format din reprezentantii a sapte partide mici, dar controlate de comunisti. Noul executiv era condus de doctor Petru Groza, fost mosier si ministru burghez, in realitate un guvern dictatorial, aservit Mos­covei. Dirijorul acestor marionete a fost procurorul sovietic Andrei Ianua­ri­e­vici Visinski, care detinea inalta functie de adjunct al lui Molotov, comisarul Afa­cerilor Externe al URSS.

Incepea o noua tranzitie cu zgomot infernal de senile. In fiecare noapte se faceau zeci de arestari. Inchisorile au de­venit neincapatoare. In aceste conditii, s-a cautat solutia infiintarii lagarelor de exterminare. La 15 iulie 1949 a inceput construc­tia Canalului Dunare-Marea Neagra, santier unde se muncea rudimentar, cu lopata, targa si roaba milenara. Nu voi intra in amanunte, deoarece sunt detaliate in episodul numarul 5.

In randurile de fata voi enumera cele 14 lagare de munca, in­si­ruite pe traseul ace­lui obiectiv falimentar, precum si o parte a listei cu numele ofi­terilor de Secu­ritate care supravegheau lucrarile si dirijau progresia deceselor survenite: Capu Midia (Tasaul), Luminita, Navodari, Stanca, Poarta Alba, Castelul, Ovidiu, Constanta, Medgidia, Kilometrul 31 (Gradina), Kilometrul 4 (Saligny), Cul­mea Galesului, Cernavoda (Columbia) si Peninsula (Valea Neagra). In trei ani, s-a inaintat cu numai trei kilometri. La 18 iulie 1953, lucrarile au fost sistate. Cei care au avertizat ca traseul este gresit au fost executati.

In diferite perioade, comandantii lagarelor erau: Augustin Albon, Gheorghe Alexandrescu, Andrei Arcus, Liviu Bor­cea, Petre Burghisan, Gheorghe Cojan, Marin Constantinescu, Florin Cormos si multi altii, pe care ii voi enumera cu alta ocazie. In lagarul de la Gales, comandantul Petre Burghisan repeta obsesiv ame­nintarea: Pana nu umplu cimitirul cu o mie de banditi, inseamna ca sunt un om de nimic. Pe fiecare poarta tronau lozinci imense: Fiecare muncitor poate deveni un erou. Construim fara burghezie si im­po­triva burgheziei. Stalin si poporul rus li­bertate ne-a adus. Pe dosarul fiecarui detinut politic, la rubrica ocupatii anterioare figura cuvantul bandit. Putea sa fi fost ministru sau academician, brusc de­venea bandit, care a urzit contra noii or­dini sociale.

Dintre comandantii enumerati mai sus voi prezenta in rezumat cateva date biografice. Augustin Albon s-a nascut la 25 mai 1910, la Turda. In 1949, era co­mandantul trupelor ce pazeau detinutii politici la Canal. A fost initiatorul celebrului stalp al infamiei, langa care de­ti­nutul pedepsit era scuipat de colegii de suferinta, fortati sa execute acea umi­linta. Albon ii ameninta pe prizonieri ca vor ajunge sa sape Canalul cu gamela. In la­garul de la Peninsula l-a excutat cu sange rece pe evadatul Ion Dumitrache, legat la stalpul infamiei. A fost arestat, la randul lui, din cauza numarului mare de victime ucise, si condamnat la 25 de ani de in­chi­soare. A executat doar doi ani la inchi­soa­rea Jilava, 1955-1956, dupa care a fost eliberat, trecut in rezerva si pensio­nat. S-a intors la meseria de baza, cea de ceapra­zar. A fost promovat inspector sef de cro­itorie, in cadrul Centrocoop Bucu­resti, stimat si curat ca lacrima.

Liviu Borcea era, in 1952, locotenent major de Securitate si comandantul laga­rului Capu Midia. In urma comportamentului sau de o cruzime rara, a fost si el arestat la 1 decembrie 1954 si condam­nat la 25 de ani munca silnica pentru nu­ma­rul mare de victime ucise. S-a otavit, dar nu a murit. A fost gratiat in 1957, impreuna cu alti tortionari-calai, care au fost intemnitati mai mult de ochii lumii. A primit gradele inapoi. Curat si nevinovat, a fost numit adjunctul comandantului in­chisorii Cluj. Era finul lui Albon Augus­tin, amandoi fiind din Turda. In 1992 avea 80 de ani, atinsese gradul de colonel si locuia la Cluj. Atat el, cat si ceilalti asa­sini condamnati ca au depasit masura, au pri­mit despagubiri pentru perioada cat au fost inchisi de catre colegii lor. De fie­care data au afirmat ca si-au facut datoria fata de partid si clasa muncitoare, respectand ordinele primite. Este straniu faptul ca nu au fost decorati si dupa 1990, in tranzitia marilor tunuri financiare, de catre noul re­gim, care i-a protejat efectiv si evident, sub umbrela multiplelor imunitati, ajun­gand sa beneficieze de pensii fabuloase si de averi incomensurabile. Au uitat ca, in anii ‘50, considerau proprietatea altuia un de­lict, in baza caruia titularul trebuia li­chi­dat, ca ex­ploatator subversiv.