Lanturile umilintei

Multimii de preoti exterminati in infernul concentrationar i se alatura un numar impresionant de episcopi care au suferit cumplit. Unul dintre acestia a fost Grigore Leu, nascut la 2 mai 1881, in co­muna Malusteni, din judetul Vaslui. Fiu de preot, a continuat traditia din familie, ur­mand Seminarul Teologic din Roman, du­pa care s-a inscris la Facultatea de Teo­lo­gie din Iasi, continuata la Bucuresti. Casa­torit cu Lucretia, a fost numit paroh in lo­calitatea Oancea. Sase ani mai tarziu, i-a murit sotia, eveniment trist, in urma caruia a hotarat sa se calugareasca. Vasile, fiul sau, dupa ce a devenit preot, a plecat in exil, inrautatind situatia parintilor.

In anul 1910, parintele Grigore Leu a fost numit profesor la Seminarul Central din Bucuresti. In timpul primei conflagratii mondiale, a activat ca preot militar, partici­pand la luptele de la Marasti si Marasesti. Avand solide cunostinte in domeniul me­dical, a fost apreciat pentru modul in care a ingrijit ranitii. Dupa razboi, a fost numit director la Seminarul din Ismail, suportand cu greu reactia respingatoare a elementelor rusofile. La 19 noiembrie 1924 a fost ales vicar al Mitropoliei Iasi, unde va activa timp de 12 ani. A inceput sa scrie la dife­rite publicatii, ingrijorat de aparitia unor curente antagonice, de teosofie evolu­tio­nista, loji masonice etc. Totodata, a scris cateva volume ce cuprind cuvantari, confesiuni si rugaciuni.

La 30 aprilie 1936 a fost ales episcop de Arges, post din care a cautat sa dinami­zeze ac­tivitatea bisericeasca si sa opreasca valul sectar. Un mare act de curaj a facut atunci cand Casa Regala intentiona sa-si atribuie, ca proprietate, Manastirea Curtea de Arges si parcul inconjurator, asa ca i s-a sugerat episcopului sa construiasca alta manas­tire. Prelatul a refuzat clar, decla­rand: Cui ii trebuie gropnita, sa-si faca, nu s-o ia gata construita de altii. Urmarea nu a in­tarziat sa apara. A fost mutat la Husi, la data de 11 iunie 1940. In acel colt de tara a avut de suportat patru evenimente importante. Cutremurul din data de 9/10 noiembrie 1940, care a distrus 69 de biserici, declansarea celui de-al doilea razboi mondial, seceta din 1946 si dureroasele rastur­nari politice interne, culminand cu farsa electorala de la 19 noiembrie 1946.

Dupa razboi, a devenit un opozant infocat al noilor autoritati comuniste. Cu­vantarile sale au fost indosariate de Secu­ritate, care l-a declarat indezirabil. La pre­dica tinuta pe 25 iunie 1945, a facut pome­nirea tuturor soldatilor romani, morti pe front. Despre cei sovietici nu a amintit nimic, fapt pentru care avea sa plateasca scump. A inceput sa fie supravegheat de un preot de­venit informator, cu numele con­spi­rativ Scrutator, care a notat ca episcopul spera intr-o eliberare a tarii, cu sprijinul Occidentului, si, bineinteles, faptul ca acesta sustinea ca alegerile din toamna lui 1946 au fost fraudate de indivizi care si-au permis orice mojicie.

S-au declansat curand represaliile impotriva celui vizat. La 4 august 1948, Episcopia Husilor a fost desfiintata. Grigore Leu a cerut audienta la Patriarhie, dar a fost refuzat. A reusit sa fie primit la Guvern, sa ceara cateva lamu­riri. A fost servit cu o cafea, iar continutul acesteia se pare ca i-a grabit sfarsitul. Pe drumul de intoarcere spre casa era palid si avea o sen­zatie de voma. S-a simtit din ce in ce mai rau. Dupa o puternica hemoragie interna, medicii chemati la domiciliu s-au declarat neputinciosi. Marti, 1 martie 1949, ora 14.30, episcopul Leu a incetat din viata, in conditii misterioase. Familia si cei apro­- pi­ati au fost siguri ca acea pedeapsa s-a da­torat convingerilor sale de opozant, precum si faptului ca fiul sau, Vasile, plecase in lumea libera, unde incepuse sa dezvaluie teroarea care se instalase in Romania.

Chinurile prin care a trecut Vasile Leu au fost cu mult mai mari decat cele prin care trecuse tatal sau. Viitorul ierarh s-a nascut in 1903, in localitatea Oancea, din judetul Galati. Dupa absolvirea Semi­na­rului si a Facultatii de Teologie din Bu­curesti, a oficiat ca diacon la Roman, preot la Iasi si Bucuresti, confesor la Spitalul Colentina si Corpul de Jandarmi din capitala. In anul 1947, o scurta perioada a fost consilier in Departamentul Cultelor. Un ordin emis de Moscova prevedea ca toate parohiile romanesti din diaspora sa fie ce­date jurisdictiei ruse. Se intentiona a fi transformate in agenturi ale spionajului so­vietic. In aceste conditii, un grup de inalte fete bisericesti, care nu erau devotate nou­lui patriarh rosu Justinian Marina, au hota­rat sa-l trimita in exil pe preotul Vasile Leu, in scopul restabilirii situatiei, care de­venise critica. Intrucat ii murise sotia in timpul bombardamentelor, el a acceptat sa fie calugarit, urmand sa devina episcop al diasporei din vestul Europei.

La 21 august 1948, a parasit tara si s-a stabilit la Viena. Din acea clipa a in­ce­put o munca asidua pentru a infiinta mai multe parohii ortodoxe. Calatoreste in Elvetia, Anglia, Germania Federala, Italia, Portugalia si Spania. In acest periplu s-a intalnit cu fostii monarhi Mihai I si Carol al II-lea, precum si cu generalul Franco. A primit titlul onorific de general de divizie al grupului de unitati militare ortodoxe din armata Atlanticului. Din aceasta postura a eliberat mii de adeverinte refugiati­lor romani care doreau sa emigreze in alte tari. Din cauza activitatilor respective, conside­rate ostile regimului comunist din Roma­nia, tatal sau, Grigore Leu, a avut mult de sufe­rit, sfarsind in acel mod misterios.

Considerat element periculos regimului comunist din Romania si din URSS, la 16 august 1952 Vasile Leu a fost rapit de pe o strada din Viena de serviciile speciale sovietice. Transportat la Liublianka, a fost torturat timp de sapte luni, acuzat ca ar fi spion anglo-american. Anchetele erau co­ordonate de renumitul Lavrenti Beria, te­mutul sef al Securitatii sovietice, care isi va gasi si el nasul mai tarziu, fiind executat la ordinele lui Stalin, impreuna cu alti asa­sini politici. Transferat la Bucuresti, Tribu­nalul Militar l-a condamnat la moarte pe Vasile Leu, pentru crima de inalta tra­dare de patrie, prin Sentinta 2417 din 20 noiembrie 1954. Osanditul a refuzat sa faca recurs, decla­rand cu mult curaj: Sunt un adversar al acestui regim care a transformat Romania intr-o inchisoare, intr-o camasa de forta, stransa cu lanturi, pe sufletul neamului romanesc. Cu toate acestea, ceva mai tarziu, i s-a comutat pedeapsa in munca silnica pe viata. Timp de zece ani a fost transferat prin mai multe inchisori, unde a intalnit la tot pasul infometarea, tortura si muncile isto­vitoare. In vara anului 1964 a fost eliberat cu biletul 5949, cu ocazia amnistiei gene­rale. Aflat in libertate, refuza sa rec­u­noasca jurisdictia Patriarhiei Romane, aservita comunistilor, si se alatura ortodoxistilor traditionalisti, care-l numesc lider, desi era batran si orb. A murit in 1978, la Manasti­rea Cernica. Unul dintre stramosii sai, Mihai Leu, fusese preotul de impartasanie al domnitorului Stefan cel Mare.

Un alt episcop ortodox care a murit intr-un mod neelucidat a fost Nicolae Po­povici, nascut la 3 ianuarie 1903, in localitatea Biertan, din judetul Sibiu. Dupa ce a frecventat cursurile liceului din Dum­bra­veni, scoala Normala din Sibiu si Liceul Andrei Saguna din Brasov, s-a inscris la Academia Teologica din Sibiu si, in 1934, si-a dat doctoratul in teologie la Cernauti. Remarcat de mitropolitul Ar­dea­lului, Nicolae Balan, intre 1930 si 1932 a fost trimis la specializare la Facultatea de Teologie din Atena, apoi la Facultatile de Filosofie din München, Leipzig si Breslau. A revenit in tara ca profesor la Academia Teologica din Sibiu. La 23 noiembrie 1934 a fost hirotonit preot si, dupa doi ani, a de­venit episcop de Oradea. Dupa un scurt stagiu petrecut la Manastirea Cozia, a fost transferat la catedrala din Sibiu. Apoi avea sa fie numit loctiitor de episcop la Timi­soa­ra, pentru ca, in final, sa se intoarca la Oradea, ca episcop.

In perioada razboiului, a plecat intr-o echipa de misionari in Basarabia si Tran­s­nistria, alaturi de episcopii de Arad, Ti­mi­soara si Caransebes. Au impartit carti de rugaciuni si iconite. Dupa razboi, in toamna anului 1946, a facut parte din delegatia preotilor la invitatia patriarhului Alexei I al Moscovei. In vara urmatoare, episcopul Nicolae Popovici l-a insotit pe patriarhul moscovit in vizita la Bucuresti, Curtea de Arges, Cluj, Sibiu, Timisoara, Iasi si Sucea­va. Era o perioada critica, in care noile or­gane represive comuniste impu­neau politizarea bisericii.

Scaunul de patriarh ocupat de Nico­dim Munteanu era amenintat din doua parti. Liderul comunist Gheorghe Gheor­ghiu Dej ii pregatea ascensiunea lui Jus­tinian Marina, cel care l-a gazduit, dupa evadarea cu cantec din 1944, de la Targu Jiu. Emil Bodnaras, alt lider al PMR, il sustinea pe Emilian Antal, nepot al fostului patriarh Miron Cristea. In aceste conditii, cu toate ca il sprijinea o intreaga pleiada a inaltilor ierarhi ardeleni si banateni, episco­pul Nicolae Popovici si-a dat seama ca nu avea nici o sansa sa ocupe inaltul scaun de patriarh, desi era cel mai indrep­ta­tit si potrivit sa pastoreasca Biserica Ortodoxa Roma­na. Vazand aranjamentele si amestecul politicului, a ince­put sa tina diferite conferinte studentilor teologi, fiind aplaudat minute in sir. Datorita acestor succese, a intrat in vizorul Securi­tatii, care, prin informatorul cu nume conspirativ Stanescu, incerca sa decodifice mesajul prelatului. Inspectiile ministrului Cultelor s-au inmultit. Desti­tuirea nu era departe.

Atitudinea anticomunista a episcopului Nicolae Popovici a inceput sa-i deranjeze chiar si pe cei care il sustinusera pana atunci si acum stateau cu capul plecat in fata urgiilor comuniste. O prima masura a fost transferarea sa la manastirea Cheia. In nota din 7 iulie 1953, informatorul Mar­cu arata ca episcopul Popovici se fereste sa vorbeasca cu cei din jur. Unul dintre ca­lu­gari a fost de o sinceritate rara, averti­zandu-l: Prea sfintite, paziti-va de mine, fiinca eu sunt pus de Securitate ca sa ra­portez tot ce faceti, cu cine stati de vorba, cine va viziteaza. Faceti in asa fel ca sa va feriti, sa nu va vad eu. In schimb, se intreceau in informari delatorii cu nume conspirativ Pana si Florica.

Vazandu-se incoltit de antenele Se­curitatii, deceptionat de vechii prieteni, episcopi si mitropoliti, care acceptasera compromisurile comunismului, starea sa­natatii prelatului Nicolae Popovici s-a in­rautatit progresiv. Se aplicase asupra sa tortura psihicului, o arma eficienta a nimicirii fizicului, incapabil sa riposteze. Era mult mai eficienta mutilarea sufletului, terfelirea personalitatii, suprimarea demnita­tii, lichidarea morala a victimei. S-a cautat ca nefericitul episcop sa intre intr-un proces de anulare a identitatii, sa devina un ratacit intr-o plutire nedefinita. S-a im­bol­navit de inima, pe fondul unor deceptii in lant. Finalul a fost aproape. Un stralucit candidat la Scaunul Patriarhal a murit la 20 octombrie 1960, intr-o chilie intunecoasa a Manastirii Cheia, perchezitionata frecvent de Securitate. Ulterior, osemintele au fost reinhumate in localitatea natala, Biertan. Opera episcopului Nicolae Popovici este foarte vasta. Volumele Lespezi pe altar si Epicleza euharistica s-au bucurat de un real succes.

Ultimele articole

Articole similare